Sistemul de vot în România (1859 - 1989)

1859 - În România, primul act electoral a fost chiar cel în urma căruia a luat naştere statul: dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în Moldova şi Ţara Românească, pe 5 şi respectiv 24 ianuarie. Domnitorul deţinea atunci puterea împreună cu o adunare electiva şi o comisie centrală, iar corpul electoral era împărţit în trei categorii, fiecare cu un venit minim slabilit.

1864 - În urma legii electorale, alegătorii au fost împărţiţi în două categorii (primari şi direcţi) şi trebuiau să plătească un impozit pentru a putea vota (electoratul rural - cei care plăteau o dare către stat de 48 de lei;electoratul urban - cei care plăteau o dare către stat de 110 lei), iar alegătorii direcţi trebuiau să ştie să scrie şi să citească şi să aibă peste 25 de ani. Nu li se impuneau limite preoţilor, profesorilor, doctorilor, avocaţilor, inginerilor şi arhitecţilor.

...

... 1866 - Constituţia de la 1866 menţine votul cenzitar pe bază de impozit, dar ţine cont şi de educaţie. Ţăranii nu puteau să voteze direct, ci doar prin delegaţi. Alegerile erau prilej mai de grabă de ciomăgeală între membrii de partid.

1918 - Regele Ferdinand a introdus votul universal pentru alegerile parlamentare. De fapt, era universalizarea dreptului de vot pentru bărbaţi. Absenţa de la vot era sancţionată cu amendă între 20 şi 500 de lei. Primele alegeri universale au fost în 1919.

1923 - Constituţia din anul 1923 spunea clar că doar bărbaţii aveau dreptul să candideze la alegerile parlamentare. Pentru Adunarea Deputaţilor candidatul trebuia să aibă vârsta de 25 de ani, iar pentru Senat peste 40 de ani.

1926 - Legea electorală adoptată în anul 1926 nu clarifica dreptul femeilor de a alege şi le interzicea dreptul de a fi alese în Parlament.

1938 - Vreme de secole, femeile românce au fost considerate inferioare bărbaţilor, iar dreptul electoral le-a fost interzis. După o luptă acerbă dusă de feministele din România, dreptul la vot pentru femei a fost câştigat abia prin Constituţia din 1938.
„Noi, româncele din Regatul vechi, prin Codul Napoleon, care ne cîrmuieşte, sîntem clasate aşa cum a hotărît Eliade Rădulescu la 1866; între copii, minori, nebuni şi idioţi. Nu ne putem administra bunurile, nu putem face nici un act fără autorizaţia bărbatului, nu ne putem creşte copiii cum vrem, nu putem dispune de nici un lucru din casa noastră, după voie, căci legea presupune că în casa unde este un bărbat, totul este al lui. Într-un cuvînt, femeia se mişcă numai după bagheta magică a autorităţii maritale” (Calypso Botez)

1946 - Prin noua Lege electorală, România s-a aliniat "modei europene", introducând dreptul de vot pentru femei. Această prevedere a provocat vii dispute între liderii comuniști și național-țărăniști.

1948 - A fost înfiinţată Marea Adunare Naţională (MAN), organul suprem al puterii şi unicul for legiuitor al Republicii Populare Române și al ulterioarei Republici Socialiste România. Preşedintele ţării nu era ales de popor, ci de deputaţii aleşi de popor pentru a-l reprezenta în Marea Adunare Naţională.

1974 - Deputaţii din Marea Adunare Naţională trebuiau să aleagă, de formă, preşedintele statului sau mai bine zis să ia act de această instalare a unei singure persoane, mereu aceeaşi, aşa cum a fost Nicolae Ceauşescu până în 1989.

Ziua votului era întotdeauna duminica. În general, se organizau mici sărbători pentru oamenii comunităţii, dar chiar şi aşa mulţi oameni alegeau să nu se prezinte la vot, în timp ce alţii îşi anulau voturile sau scriau pe buletinele de vot revendicări gen „vrem pâine”, „vrem carne”, „vrem program la televizor”, „vrem căldură în apartamente” ori mesaje anti-sistem. Unii dintre observatorii de la alegeri aveau rolul unic de a şterge astfel de mesaje (oamenii intrau la urne doar cu creionul): “Noi asta făceam când eram în comisie: număram voturile şi, când mai apărea câte unul cu Jos Ceauşescu, luam guma şi ştergeam frumuşel, după care puneam ştampila."

(foto: 1918 - Regele Ferdinand vorbind în faţa primului Parlament al României Mari)