Web Analytics

★★★★★

România în al II-lea Război Mondial

Anii dinaintea războiului Marea Depresie Economică din 1929 creată de marile monopoluri a radicalizat mişcările politice atât în Europa, cât şi pe plan internaţional. Germania, Italia şi Spania au devenit state fasciste, iar URSS a devenit un stat comunist, care avea ca scop declarat răspândirea Revoluţiei Socialiste in întreaga lume. Marile capitaluri acaparează economia României, adâncirea discrepanţelor între bogaţi si săraci creând premisele ascensiunii mişcărilor politice radicale. Până în 1938, forma de guvernământ română şi-a păstrat forma, dacă nu şi substanţa, de monarhie constituţională liberală. Constituţia din 1923 i-a dat regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul şi a organiza alegeri anticipate; în final, România a experimentat mai mult de 25 de guverne într-un deceniu. Partidul Naţional Liberal a devenit în timp scurt naţionalist, în loc de liberal, şi-a pierdut dominanţa pe care o avea asupra politicii României în perioada de după Primul Război Mondial. Era umbrit din ce în ce mai mult ...
... de Partidul Naţional Ţărănist (o grupare moderată), dar şi de radicalul Front Român, de Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC) - care a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar pentru a forma Partidul Naţional Creştin (PNC) - şi mai ales de gruparea Garda de Fier, o grupare desprinsă din LANC ce promova naţionalismul radical. În tot acest timp, partidele naţionale au avut relaţii dezastroase cu Regele Carol al II-lea. Moartea tatălui său, Ferdinand în 1927, l-a găsit în exil, titlul de rege fiind moştenit de tânărul său fiu Mihai. În anul 1930, Carol II se întoarce în ţară şi devine rege. In decembrie 1937, regele a numit ca prim-ministru pe leaderul LANC, poetul Octavian Goga. În aceeaşi perioadă, Carol s-a întâlnit cu Adolf Hitler care şi-a exprimat dorinţa de a vedea un guvern condus de Garda de Fier. În loc de aceasta, regele Carol al II-lea a dizolvat guvernul şi a instituit dictatura regală pe data de 10 februarie 1938, folosind ca pretext o insulta publica a lui Goga către Elena Lupescu întărită de noua constituţie în temeiul căreia regele nu numea doar primul ministru, ci pe toţi miniştrii. În cursul următorilor doi ani, sub mai multe guverne de scurtă durată, conflictul deja violent dintre Garda de Fier şi alte grupări politice s-a apropiat de nivelul unui război civil. Garda de Fier deja adoptase politica asasinatului şi diversele guverne ce s-au succedat au reacţionat mai mult sau mai puţin asemănător. Pe 10 decembrie 1933 prim-ministrul liberal Ion Duca a dizolvat Garda de Fier, arestând mii de membri ai acesteia; 19 zile mai târziu este asasinat de legionarii Gărzii. Cu toate acestea, miza ambelor părţi se mărise în timpul dictaturii regale. În aprilie 1938, Carol a dispus arestarea conducătorului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu; în noaptea dintre 29 şi 30 noiembrie 1938, probabil ca replică în urma diverselor asasinate ale comandourilor Gărzii, Codreanu şi alţi legionari sunt omorâţi în urma unei pretinse încercări de evadare din închisoare. Este în general acceptat că nu a existat nici o astfel de încercare de evadare. Dictatura regală a fost de scurtă durată. Pe 7 martie 1939 a fost format un nou guvern cu Armand Călinescu în postul de prim-ministru; pe 21 septembrie 1939, trei săptămâni după începerea celui de-al Doilea Război Mondial, Armand Călinescu a fost la rândul lui asasinat de legionarii care îl răzbunau astfel pe Codreanu. Începutul celui de Al Doilea Război Mondial Pe 23 august 1939 Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov , care stipula, între altele, interesele Sovietelor în Basarabia. Opt zile mai târziu Germania nazistă invadează Polonia. România a rămas oficial o ţară neutră, adăpostind refugiaţii polonezi şi oferindu-le posibilitatea soldaţilor şi ofiţerilor armatei Poloneze să ajungă în Franţa şi Anglia prin porturile româneşti la Marea Neagra. În 1940, ca urmare a ultimatumurilor date de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze Basarabia şi Bucovina de Nord. Evacuarea armatei şi administraţiei române a fost însoţită de acţiuni antiromâneşti ale sovieticilor şi grupurilor de comunişti. Două treimi din Basarabia au fost lipite unei mici părţi a URSS formând noua Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind alipite Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupaţia sovietică a desfăşurat o campanie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin deportări în masă şi prin interzicearea valorilor româneşti. Guvernul Gigurtu instalat la 4 iulie 1940 a introdus o legislaţie antisemintă cu scopul de a câştiga bunăvoinţa guvernului hitlerist. Chiar dacă a făcut acest gest, guvernul nu a reuşit să obţină susţinerea Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră primul război mondial şi care solicitau din ce în ce mai tare revizuirea graniţelor. Astfel că, pe 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să "înapoieze" jumătate din Transilvania Ungariei. Această zonă, discutabil considerată de unii istorici ca aparţinând Ungariei, a fost cunoscută de atunci drept "Transilvania de Nord", pentru a fi deosebită de "Transilvania de Sud", care a rămas sub guvernarea românească. Şi ocupaţia hortistă a organizat asasinate şi acţiuni antiromâneşti. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul (partea sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei. Antonescu vine la putere În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost desemnat de Carol al II-lea cu formarea guvernului. Generalul Antonescu le-a propus ţărăniştilor şi liberalilor să intre la guvernare însă aceştia au refuzat, solicitând abdicarea regelui pentru a face acest pas. După abdicarea lui Carol al II-lea, cele două partide au refuzat totuşi să se implice în mod direct prin liderii săi, desemnând doar nişte “specialişti” din rândurile propriilor partide care să facă parte din guvernul format de Antonescu[4]. In urma refuzului celor două partide istorice de a intra la guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiaţi ai săi, militari şi civili, din legionari conduşi în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat şi membrii desemnaţi de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată Stat Naţional Legionar. Steaua lui David: Potrivit mărturiei lui Raoul Şorban, onorat cu distincţiile de “Drept între popoare” şi “Cetăţean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi discriminatorii elaborate sub presiunea nazistă, însă multe dintre prevederile legilor nu au fost aplicate niciodată, găsindu-se tot felul de modalităţi de a ocoli aceste legi. Acelaşi domn, dar şi istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele voci care cereau ca în România, evreii să poarte “Steaua lui David “ (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre Wilhelm Filderman care deţinea funcţia de presedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti şi Ion Antonescu, mareşalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziţia ca niciun evreu din România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul român din Paris a cerut acelaşi drept şi pentru evreii cetăţeni români care se aflau în Franţa. Aflată la putere din 14 septembrie 1940 şi până la 21 ianuarie 1941, Garda de Fier a înăsprit legislaţia anti-semită existentă (şi a reactivat legislaţia împotriva comercianţelor armeni şi greci). Ca urmare a acţiunilor antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanţi care fuseseră eliminaţi şi fizic la ordinul regelui. Din cauza aceloraşi acţiuni antilegionare, în rândul membrilor Mişcării Legionare exista şi un sentiment de răzbunare, care a făcut ca în momentul dezgropării lui Codreanu când li se dezvăluiau imagini cutremurătoare, şi când a mai apărut şi zvonul că cei implicaţi în represiunile antilegionare vor fi făcuţi scăpaţi, mai mult de 60 de foşti demnitari au fost executaţi în închisoarea de la Jilava pe 27 noiembrie 1940 în timp ce îşi aşteptau deciziile judecătoreşti pentru amestecul în asasinarea lui Codreanu; istoricul şi fostul prim-ministru Nicolae Iorga considerat de Mişcarea Legionară autorul moral al uciderii lui Codreanu precum şi economistul Virgil Madgearu, de asemenea un fost ministru, au fost asasinaţi în apropierea Ploieştiului . Un aspect pozitiv al guvernării legionare a fost redresarea economică a ţării în condiţii foarte grele, înregistrându-se la sfârşitul anului 1940 un excedent bugetar consistent. Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu nu a fost niciodată una uşoară. Datorită neînţelegerilor de strategie politică, Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare ceea ce a produs o reacţie de împotrivire a legionarilor cunoscută sub denumirea de Rebeliunea legionară. Dar în patru zile, Antonescu a înăbuşit revolta legionară iar Garda de Fier a fost nevoită să iasă de la guvernare. Horia Sima şi unii legionari (cam 700) s-au refugiat în Germania, alţii circa 8 mii însă fiind aruncaţi în închisori [14]. Pe 22 iunie, 1941, armata germană împreună cu unităţi ale armatei române au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice. Armata română a început lupta împotriva forţelor sovietice în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră. La 5 iulie intră în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie oraşul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălţi pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unităţi din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie ca urmare a acţiunilor întreprinse de Corpul 3 român şi Corpul 54 german este eliberat oraşul Chişinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Corneşti, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” şi că Hotinul, Soroca, Orheiul şi Chişinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea şi eliberează localităţile Ismail, Chilia Nouă, Vîlcov şi continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei. La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi îi cere să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti, Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii româneşti, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se mergă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Unul dintre cei care susţineau că armata română ar trebui să se oprească la Nistru era Iuliu Maniu argumentând că mai departe nu este războiul românilor şi că atenţia ar trebui îndreptată către Ardeal. Tot cu gândul la Ardeal a hotărât şi Antonescu să treacă Nistrul cu speranţa că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-şi totodată şi încrederea în “justiţia pe care Fuhrerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român şi drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpaţi, de la Dunăre şi de la Marea Neagră”. La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la demnitatea de mareşal al României şi decorat cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa I. Răspunzând la 12 septembrie la o scrisoare a unor refugiaţi români din Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio brazadă românească nu se uită. Nicio umilire nu rămâne nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru graniţa răsăriteană, ci pentru împlinirea tuturor drepturilor şi năzuiţelor neamului”. După ce au eliberat Basarabia şi Bucovina, unităţile române au luptat alături de Germania mai departe la Odessa, Sevastopol, şi Stalingrad. Contribuţia României în efective de luptă a fost enormă, depăşită doar de armata germană, dar depăşind celelalte aliate ale Germaniei. În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, precum şi produse industriale fară vreo recompensă. România a devenit o ţintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august, 1943 când au fost atacate câmpurile petroliere şi rafinăriile de la Ploieşti. Deşi şi România şi Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu şi continuat ostilitatea diplomatică faţă de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei. România şi Holocaustul În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg, autorităţile române i-au exclus din serviciul public pe funcţionarii evrei. Etnicilor evrei li s-a interzis excercitarea oricăror funcţii publice, fiind înlăturaţii nu numai din aparatul funcţionăresc, din armată şi din magistratură, ci şi din societăţile comerciale, din echipele sportive etc. Totodată li s-a interzis cumpărarea de imobile. Pentru amănunte: Decretul-lege din 8 august 1940 privind situaţia juridică a evreilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 183/1940. În continuare, prin Decretul-lege din 9 august 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 193/1940, au fost interzise căsătoriile etnicilor români cu etnici evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. În octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au fost naţionalizate. Chiar şi după înlăturarea de la putere a Gărzii de Fier, regimul Antonescu, aliat al Germaniei naziste, a continuat politica de opresiune şi masacrare a evreilor (şi, mai apoi, a ţiganilor), mai ales în teritoriile estice. Pogroamele şi transporturile erau la ordinea zilei în Moldova, Bucovina, şi Basarabia. Numărul morţilor este incă în discuţie, dar şi cea mai mică estimare atinge un număr de 250.000 de evrei (şi 25.000 rromi) în regiunile estice, în timp ce 120.000 dintre evreii din Transilvania au fost omorâţi de autorităţile maghiare. Atrocităţile au început în luna iunie 1941 prin pogromul de la Iaşi. În aşa-numitele trenuri ale morţii (trenuri cu deportaţi plimbate atâta timp prin Moldova, până când pasagerii au murit de sete şi de foame) au fost ucişi aproximativ 4.400 de evrei. (Sursa: Muzeul Evreilor din România, citat de ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung din data de joi, 24 ianuarie 2005). În conformitate cu raportul oficial al Comisiei Internaţionale privind Studierea Holocaustului în România: „În trenul morţii care a plecat din Iaşi către Călăraşi, în sudul României, care transporta probabil până la 5.000 de evrei, doar 1.011 au ajuns la destinaţie în viaţă după şapte zile. (Poliţia română a numărat 1.258 de trupuri, dar sute de cadavre fuseseră aruncate din tren pe drum, la Mirceşti, Roman, Săbăoani şi Inoteşti). Trenul morţii către Podu Iloaiei (la 15 km de Iaşi) îmbarcase aproape 2.700 de evrei la plecare, dintre care doar 700 au mai coborât în viaţă. În raportul oficial, autorităţile române au declarat că 1.900 de evrei s-au urcat în tren şi "doar" 1.194 au murit”. Trupele române care au ocupat oraşul Odessa s-au făcut responsabile de masacrele de la Odessa, în timpul cărora peste 100.000 de evrei au fost împuşcaţi în toamna anului 1941. Totuşi, în zona Europei Centrale şi de Est, majoritatea evreilor de naţionalitate română au supravieţuit războiului. Regimul Antonescu făcuse planuri pentru deportări în masă din Valahia, sudul Transilvaniei, şi din sudul şi vestul Moldovei, dar nu le-a pus niciodată în practică. Istoricii nu s-au pus de acord cu privire la rolul fostului coleg de clasă, evreul Wilhelm Filderman, în nepunere în aplicare a acestor planuri, sau Antonescu a calculat că România de Vest nu era destul de anti-semită pentru a putea pune în aplicare planurile, sau nu voia să înlăture contribuţia evreiască la economia românească. (Este de notat că deşi anti-semit, Antonescu a avut o mamă vitregă evreică precum şi prima sa soţie a fost o evreică de naţionalitate franceză.) Lovitura de stat regală În februarie 1943 în condiţiile contra-ofensivei sovietice de la Stalingrad, valul războiului s-a întors împotriva Axei. Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au sprijinit alianţa cu Germania. Regele Mihai, care iniţial nu s-a implicat efectiv în politica României, a condus cu succes o lovitură de stat pe 23 august, 1944 având suportul opoziţiei şi al armatei, arestându-i pe Ion Antonescu şi pe membrii guvernului. Imediat, el l-a numit prim-ministru pe gen. Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari şi reprezentanţii Blocului Naţional Democrat, ca miniştri fără portofoliu. În aceeaşi zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat "Proclamaţia către ţară", prin care anunţa revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Naţiunile Unite şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 12 septembrie, România semnează Armistiţiul cu Naţiunile Unite, asumându-şi obligaţia de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localităţi româneşti: Carei şi Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta peste 600.000 de soldaţi în 37 de divizii. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei şi în munţii Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenţei sovietice în România. După război În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război. Pe principiul că "cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social", armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniştilor şi comuniştilor. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat şi înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 - martie 1945), unde sunt incluşi reprezentanţi ai Frontului Naţional Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiţia (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej). Prin condiţiile Tratatului de la Paris din 1947, Aliaţii au refuzat României statutul de stat cobeligerant. Nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, dar URSS-ului i-a fost permisă anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei. Basarabia, redenumită "RSS Moldovenească", a devenit independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova. La 6 martie 1945, Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND, care deţinea 14 ministere. Pentru a-şi atrage simpatia populaţiei, acesta legiferează reforma agrară, prin care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pământ, care sunt date la 900.000 de familii de ţărani. La 21 august 1945, Regele Mihai I începe "greva regală", adică refuză să mai promulge decretele-legi ale guvernului. În mod ilegal, însă, guvernul le aplică. Între 7 şi 18 mai are loc procesul mareşalului Ion Antonescu şi al principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte, mareşalul va fi executat la 1 iunie 1946. Comuniştii asociază pe mareşal partidelor istorice pentru a le discredita pe acestea. La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri parlamentare postbelice. Cu toate că rezultatele reale indicau victoria decisivă a Partidului Naţional Ţărănesc, rezultatele oficiale falsificate au prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular). La 30 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău, liderii Partidului Naţional Ţărănesc sunt arestaţi şi trimişi în judecată (vor fi condamnaţi la 12 noiembrie 1947 la închisoare), iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Gheorghe Tătărescu este eliminată din Parlament şi Guvern. Devenită ultima piedică în calea instaurării depline a comunismului, monarhia este abolită prin abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, şi plecarea acestuia în exil forţat.
articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam