★★★★★

Revolutiile Valahiei

 
Alcătuirea, situaţiunea şi produsele provinciei. Orice eveniment important şi vrednic de reţinut, survenit în ultimul timp în principatul Valahiei, adică în acel timp petrecut de mine, fie din dor de studiu sau din îndeletnicirea slujbei pe lângă cei doi din urmă domnitori ai provinciei, am hotărât de a înregistra cu bună credinţă şi fără nici o patimă, spre ştiinţa urmaşilor, sperând că, opera mea nu va fi nici prea neplăcută nici prea inutilă publicului. Am stăruit asupra acţiunilor şi evenimentelor importante, şi nu asupra intrigilor şi ştirilor oculte ce s-au ivit şi împrăştiat printre naţiunile străine. Voi sprijini descrierea mea pe conştiinţă, ţinând seamă şi de ceia ce am văzut, şi de ceia ce mi-au încredinţat persoane care au luat parte la evenimentele acestei ţări. Pentru o mai bună înţelegere însă, îmi voi permite unele însemnări asupra alcătuirii ţării, asupra obiceiurilor, riturilor şi religiei locuitorilor, asupra felului ocârmuirii politice şi a dependenţei ei de Poarta Otomană, care este stăpână absolută a acestei provincii. Toată întinderea de pământ ce astăzi se numeşte Valahia, e o parte din vechea Dacie, în care se cuprindeau provinciile, denumite de geografii de azi Transilvania, Valahia şi Moldova, Armele romane le-au cucerit destul de tîrziu, căci numai lui Traian fu sortită gloria de a cuceri Dacia şi de o a anexa la celelalte provincii ale Imperiului roman, obţinând porecla glorioasă de Dacicul. Când a căpătat ţara numele de Valahia e greu de aflat, şi n-ar fi poate de ultimă importanţă interesul de a-l afla. Unii însă, printre cari Enea Silvio di Piccolomini (mai târziu Papa Pius II), au scris că, după supunerea ei de către romani, Dacia a fost redusă la rangul de colonie de către aceştia, sub un oarecare căpitan de oşti Flacco, de unde denumirea de Flachia şi că, odată cu scurgerea timpului, prin corupţiunea cuvântului, fu numită Valahia, după cum valahi locuitorii ei, în loc de flachi. Antonio Buonfini însă, vestitul istoric al Ungariei, de pe timpul lui Matei Corvin, nu împărtăşeşte părerea lui Piccolomini, şi crede mai curând că Valahia îşi trage numele de la cuvântul grec, ce însamnă arta de a trage cu săgeata, în care aceşti locuitori erau foarte dibaci. Nici părerea aceasta n-a fost împărtăşită în mod definitiv, ca şi alta care, fără sprijinul vreunui document antic, ar vrea să ne încredinţeze că aceiaşi provincie fu chemată Valahia după numele unei fiice a lui Diocleţian, dată de soţie principelui care domnea aci. Dar e de prisos a stărui prea mult în atari investigaţii. Vom spune numai că turcii au dat provinciei numele de Kara Vlahia, care în limba noastră înseamnă Valahia neagră. Moldova au dat numele de Bogdania, adică în limba slavă dăruită de D-zeu, din cauza fertilităţii pămîntului, care e mai mare de cît a Valahiei. Provincia aceasta se împarte în 17 părţi, sau teritorii, care sunt numite de valahi, în limba lor, judeţe, adică judecătorii, sau vicariate sau autorităţi şi numele lor sunt: Olt, Ribnic, Buzău, Argeş, Teleorman, Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa, Săcureni, Prahova, Dâmboviţa, Muscel, Jiul de sus, Jiul de jos, Vâlcea, Mehedinţi şi Romanaţi; aceste din urmă 5 judeţe sunt actualmente în puterea nemţilor, cari pretind, şi nu fără motive temeinice, că din vremuri foarte vechi aceste judeţe au aparţinut Transilvaniei, deci regatului Ungariei. Ungurii şi transilvănenii au dat Valahiei numele de Transalpina. În partea ei cea mai septentrională Valahia se află pe al 46 grad de latitudine şi, în părţile ei mai meridionale, înspre Dunărea, pe gradul 45 şi jumătate. Spre miază noapte se mărgineşte cu Transilvania, spre răsărit cu Moldova, spre apus şi miazăzi are Dunărea care o înconjoară şi o separă de Serbia şi Bulgaria, ceia ce se poate uşor vedea pe harta geografică anexată la începutul acestei cărţi, care va fi, sper, spre uşurarea cetitorului, cu atât mai mult, cu cît după cercetarea celor mai buni cunoscători, ea nu putea fi mai exactă şi mai fidelă. Lungimea înconjurătoare a Valahiei a fost socotită la 700 mile italiene. Pămîntul ţării e tot ce poate îi mai fertil şi mai desfătător. De la Dunăre până la Bucureşti (care se află în mijlocul Valahiei,), şi de la Bucureşti până la Târgovişte, care se află la o depărtare de 14 ore de drum, nu se vede de cît o vastă şi delicioasă câmpie, în care nu se găseşte nici cea mai mică piatră. Se văd multe şi foarte frumoase păduri; mai ales de stejari aşezaţi cu atâta simetrie, şi păstrate atât de curate, că de la un capăt la celălalt al pădurii se pot uşor descoperi persoane ascunse. De aici, precum şi din ori care altă ramură de activitate, se poate deduce geniul incomparabil al Principelui Constantin Brâncoveanu. De cît belşug e în ţară, ajunge constatarea că din Transilvania se trimet la păşunat în Valahia turme de cai, de porci şi de oi. Din Valahia se îndestulează Veneţia cu ceară, vite, precum şi depozitele sultanului cu unt şi miere, cu prisosinţă. În Valahia albinăritul e foarte răspândit, iar stupii se aşează în anumite locuri desfătătoare, feriţi de vânt şi expuşi la soare. Timpul hotărât pentru scoaterea albinelor din stupi, e după 15 Martie, fără însă să fie o Duminecă. Cam pe timpul sărbătoarii înălţarea Domnului, se nasc noile albine, care părăsind mamele lor, îşi iau zborul şi intră în stupi noi, pregătiţi anume pentru ele de cultivatorii, cari stropesc stupii cu apă sărată, pentru ca noile albine să rămâie în ei. După ce albinele nasc a treia oară, îngrijitorul lor taie fagurii din stup şi astfel, acele albine nu mai produc şi sunt lăsate astfel până la 8 Septembrie. Când stupii sunt plini de faguri proprietarul lor ucide albinele, lăsând totuşi în viaţă 30 până la 35 de fiecare stup, expuşi la aer până la 25 Octombrie, după care sunt adăpostiţi în locuri mai calde şi feriţi de frigul iernii. Negustorii cumpără înspre toamnă mierea, care se vinde cu o măsură, numită în limba valahă vadră, şi care echivalează cu 48 livre italiene. Preţul unei vedre e de un galben, cel mult un galben şi un sfert. Negustorii se ocupă apoi cu mierea, separând-o de ceară etc. În sfârşit, cea mai mare parte a Transilvaniei se îndestulează din Valahia cu cele mai bune vinuri albe şi roşii, cu gust delicat şi sănătos pentru stomac. Caii de aici sunt iarăşi foarte căutaţi, nu numai de ofiţeri din Transilvania, ci şi de negustori din Polonia ; aceştia îi dresează în ţările lor, debarasându-i de năravurile şi de defectele ce aveau în ţara de origine. Vânătorii găsesc din abundenţă mistreţi, capre sălbatece, cerbi, căprioare, lupi, urşi, vulpi etc. precum şi păsări sălbatece şi domestice. Am observat cu mare curiozitate cum apar berzele primăvara, făcând în grupe ocol prin aer, cercetând parcă locul căutat pentru aşezare, îşi repartizează apoi locurile şi, perechi-perechi - bărbat şi femeie - se adăpostesc prin sate liniştite, departe de zgomot, şi pe vârfuri de case ţărăneşti reînvie vechile cuiburi, sau clădesc altele noi. Nu odată am observat eu însumi, lucru vrednic de văzut, cum barza aruncă afară unul din pui, imediat ce iesă din ouă. Ceilalţi sunt crescuţi apoi cu mare grijă, până încep a sbura şi atunci, prin Septembrie, pleacă cu toatele să ierneze în ţări mai calde. Spun ţăranii din Valahia că împreună cu berzele pleacă atunci şi rândunelele, iar când acestea obosesc, sunt luate în spate de berze până îşi pot relua din nou zborul. Nu pot asigura certitudinea acestui lucru foarte curios, cu toate repetatele mărturii. Animalele de vânat sunt lăsate în toată voia de către locuitorii ţării, doritori de trai liniştit, nu însă până într-atât, ca valahii să fie lipsiţi de curajul şi vrednicia ca să ţie piept oricărei naţiuni războinice, dar asupririle şi dările necontenite ce plătesc de câteva ori pe an, într-atât i-a deprimat, că din vechea faimă romană nu le-a rămas de cât numele. În limba lor ei îşi zic români, patriei lor, adică Valahiei, ţara românească, iar limbii, limba românească, şi cu drept cuvânt, căci dacă e vre-o îndoială că valahii sunt urmaşii coloniştilor romani, limba lor înlătură acea îndoială, şi convinge, că valaha nu este alta de cît o directă şi curată derivaţie din idiomul latin. Limba valahă totuşi conţine şi cuvinte turceşti, greceşti, slave, ungureşti etc., dar trebuie ţinut seamă de vecinătatea ţărilor, şi de relaţiile ce au avut valahii cu acele popoare. La sfârşitul acestei descrieri voi adăuga un mic alfabet de cuvinte valahe, latine şi italiene, ca adaus la acele cuvinte notate de Giovanni Lucio în opera sa: De regn., dalm, lib, 6, cup. 5 p. 285. Edit. Amstelo-dami, apud Joan. Blaeu, 1668, pe care le-a copiat, după cum spune, după fratele Francisc Şolmirouici, episcopul bulgar ochridan. Din cauza continuelor asupriri, au devenit atât de deprimaţi şi nepăsători, că o bună parte din locuitorii ţării, disperaţi, au părăsit căminurile, găsindu-şi adăpost în Turcia de dincolo de Dunăre, sau în Transilvania, unde numărul lor e chiar mai mare de cît al ţării româneşti. Trecerea în Transilvania prin trecătoarele munţilor nu e prea grea, dar căderea unui refugiat fără paşaport în mânile păzitorilor, cari în Valahia se numesc plăieşi, ar însemna inevitabila pierdere a vieţii. Toată Valahia e o ţară deschisă, fără întăriri, fără cetăţi şi fără înconjur de ziduri. Bucureştiul este actualmente reşedinţa obicinuită a principelui şi e oraşul cel mai frecventat. El e situat într-un loc foarte jos şi mocirlos, şi ar fi cu totul impracticabil din cauza noroiului, dacă de o parte şi de alta ale străzilor sale principale, nu s-ar fi pus scânduri groase de stejar, în formă de punte. Casele principale din Valahia au în jurul lor garduri din bârne de stejar, groase şi rotunde, bine înlănţuite între ele, înalte de la 6 până la 7 coţi, şi în stare să dureze 30 până la 40 de ani. Numai curtea Principelui din Bucureşti e înconjurată cu zid, ridicat de Prinţul Brâncoveanu cu câteva luni înaintea mazilirii sale. Curtea din Târgovişte e înconjurată cu o centură întărită, din pământ şi pietroaie, care se numesc în Valahia, bolovani. Bucureştiul e aproape rotund, având o circonferinţă destul de mare; numărul locuitorilor însă - care nu trece de 50.000, - nu corespunde întinderii locului, căci casele sunt rare şi izolate unele de altele, în formă de insule, cu câte o curte, bucătărie, grajd şi deosebit grădină cu arbori fructiferi, ceia ce dă un aspect plăcut şi vioi. Cişmele nu se găsesc, ci numai câteva fântâni cu apa rea; în schimb Dîmboviţa, care udă Bucureştiul prin 2 ramificaţii, conţine o apă uşoară şi sănătoasă. Acest râu izvorăşte din munţii Rucărului, lângă hotarul Transilvaniei, şi apele sale cristaline, care udă poalele acestor munţi, conţin păstrăvi foarte gustoşi. Mai sunt şi alte râuri cunoscute care, izvorând din munţii Transilvaniei, străbat Valahia şi se varsă în Dunărea: Jiul, Oltul, Ialomiţa, Prahova, Argeşul şi Buzăul. Toate aceste râuri conţin destule variaţii de peşti, dar nu atât de abundent cît nenumăratele iazuri, căci nu e domeniu boieresc care să nu-şi aibă heleşteul său şi care desface peştele în zilele de post, care sunt foarte dese la valahi, după cum vom arăta la locul lor. Din Dunăre se aduc în Bucureşti cantităţi de peşti de mărimi neobicinuite, mai ales cega şi moronul, din cari se scot icrele, foarte mult gustate de boieri, cari le mănâncă proaspete, preparate cu untdelemn, piper şi zeamă de lămâie. Munţii mai cunoscuţi din Valahia sunt Buceciul, foarte renumit în popor şi de unde izvorăşte râul Prahova, cu două ramificaţii: una curge în Ungaria şi cealaltă în Valahia, vărsându-se apoi în râul Ialomiţa, care şi el izvorăşte din muntele Bobul. Un alt munte se numeşte Lăuta, al patrulea Pietroasa, şi al cincilea, muntele Craiului; se cunosc apoi munţii Buzăului şi în sfârşit muntele Istriţa. De Rucăr am amintit mai sus. Toţi aceşti munţi sunt vecinie verzi şi acoperiţi de brazi. Sarea se găseşte în cantităţi enorme în adâncimele miniere ale acestei ţări, şi se exportă în ţările de peste Dunăre. Mine de aur, argint şi alte metale zac în adâncimile pământului, în mari cantităţi, ascunse de ochii lăcomiei turceşti; numai obştia ţiganilor e obligată, de Crăciun, să aducă domnitorului în loc de tribut, 15 ocale de aur, scoase din nisipurile râului Argeş, deosebit o livră marelui armaş; aurul trebue să aibă valoarea de 2 galbeni dramul, iar dacă întâmplător nu au vărsat cuvenita cantitate de aur, ţiganii trebuie să o complecteze, cumpărând-o, după cum şi prisosul rămâne în beneficiul lor, dacă cantitatea scoasă din râu e mai mare. Minele de aramă sunt de asemenea pe întinderi mari, iar locul de unde se scoate arama, se numeşte madan, cuvânt turcesc ce înseamnă mină; apoi mine de fer, care se văd pe drumul ce duce de la Brădiceni la Târgovişte. Să ne întoarcem privirea către Bucureşti, la clădirile mai impunătoare ale palatelor şi bisericilor, cu toate că architectura lor nu e tocmai de samă. Palatul Principelui e de piatră, cu o impozantă scară de marmoră, cu săli mari boltite, dar destul de joase, din care prima - pridvorul - e susţinută la mijloc de un rând de coloane. A doua serveşte de Divan de judecată, unde au loc şi banchetele de zile mari. Altele sunt săli de audienţă, care duc în apartamentul Principelui şi de aci în al Principesei, cari se reducea la două odăi şi un iatac, până ce Principele Ştefan Cantacuzino clădise, de câteva luni, un mic palat cu 8 odăi, într-un colţ al grădinii, care e de toată frumuseţea, şi are forma pătrată, în stil italian. În mijlocul ei, Principele Constantin Brâncoveanu clădise un foişor unde lua prânzul, şi-şi făcea siesta după masă, în mijlocul straturilor de flori. Toate clădirile din Valahia sunt acoperite cu şindrila, nefiind obiceiul ţiglelor. Între alte biserici din Bucureşti, se află trei pe culmea unui deal: biserica şi mănăstirea Mitropoliei, bisericile Radu-Vodă şi Mihai Vodă. Două hanuri mari şi frumoase sunt demne de văzut în Bucureşti. Hanul e un loc înconjurat cu ziduri, făcut după modelul marilor mănăstiri catolice, Iar împrejur sunt dugheni boltite, de apărare contra focului şi ţinute de negustori creştini sau turci, cari plătesc o chirie lunară intendentului, care are şi însărcinarea să încuie, sară, porţile hanului pentru siguranţa mărfurilor. Primul han poartă numele fondatorului Şerban Vodă, iar veniturile sale sunt dăruite mănăstirii Cotrocenilor, zidită de acelaş ctitor, la o milă şi jumătate de Bucureşti. Al doilea e hanul Sft. Gheorghe, zidit de Principele Brîncoveanu, avînd la mijloc o foarte frumoasă biserică, purtând acelaş nume, iar veniturile hanului sunt dăruite Patriarhiei din Erusalim. N-aşi vrea să obosesc cetitorii cu descrierea amănunţită a topografiei Valahiei, un rezumat ar fi totuşi necesar pentru locurile mai renumite. Târgoviştea a fost în vechime reşedinţa domnitorilor, într-o vreme când aceştia nu se prea temeau de turci, dar mai târziu a fost mutată, din ordinul stăpânitorilor, la Bucureşti, care mai aproape de Dunăre şi de graniţa lor. Totuşi Principele Brîncoveanu locuia la ţară cel puţin 6-7 luni pe an, ceia ce nu convenea boierilor, nici negustorilor, căci trebuiau să urmeze Curtea, cu mare cheltuială. Turcii priveau şi ei cu ochi răi această preferinţă a Voevodului, căci Târgoviştea era mai aproape de munţi decât de malurile Dunărei, şi vom vedea mai departe efectul catastrofal al acestor nemulţumiri. La distanţă de o zi de drum de Târgovişte, către graniţele Transilvaniei, se găseşte Câmpulungul, oraş renumit pentru bâlciul anual ce are loc pe la mijlocul lui Iulie, şi la care iau parte negustori din toate părţile, înspre şes se află oraşul Piteşti, renumit pentru vinurile sale albe şi dulci; de aici e un drum spre Ribnic, care e reşedinţă episcopală. Mai e un oraş cu acelaş nume Ribnic, pe lingă Buzău. Craiova e un oraş mare, situat între Cerneţ, extremitatea ţării, şi Bucureşti, şi e reşedinţa Banului, care e prima demnitate după Domnitor. Se află aci, în partea principală a oraşului, un han frumos, zidit acum doisprezece ani de stareţul mănăstirii Horez, pentru venituri. Buzăul care poartă numele râului ce curge acolo, e tot reşedinţă episcopală. Urmând aceiaş cale, dăm de Focşani, care e udat de râul Milcov, şi desparte Valahia de Moldova, iar pe ambele părţi ale podului de peste Milcov sunt punctele de vama. Oraşele mai principale care sunt ocârmuite de către căpeteniile alese dintre marii boieri sunt: Târgovişte, Cerneţ, Focşani, Ploieşti, Gheorghiţa, Roşiorii de Vede. Minele de sare mai cunoscute sunt: Ribnic, Telega şi Slănicul. Pentru delicte grave, Principele trimete pe condamnaţi la saline, în valahă ocne, şi unde mor unii din condamnaţi, fără a se mai cerceta cauza. Sunt cazuri de condamnări la moarte, când Domnitorul, printr-un act de clemenţă, schimbă această-pedeapsă cu ocna, după ce taie întâi urechile condamnatului. Cred că acest supliciu să fie aceiaş, pe care-l întrebuinţau romanii cu condamnaţii ad metalla, precum şi cu primii martiri ai bisericii primitive. Salinele se arendează celui ce oferă mai mult Principelui, cărui aparţin arendele, care ajung până la suma de 20.000 galbeni pe an, în care se cuprind însă şi tutunăritul, oieritul şi taxele de export pentru Transilvania; pentru acest scop sunt destinate două trecători, Cîmpina şi Dragoslavele, iar o parte din taxele ce se percep la Dragoslavele, aparţin mănăstirii Sft. Ilie din Câmpulung, unde are loc vestitul bâlci anual, de care am mai pomenit. În ce priveşte bâlciul din Câmpulung, trebuie pomenit vechiul privilegiu de care s-au bucurat aci preoţii franciscani, cari veneau aci din Bulgaria să supravegheze parohia catolicilor, în majoritate negustori din Chiprovaci şi Copilovaci şi cari trăiesc împrăştiaţi în diferite oraşe ale Valahiei. Aceşti preoţi franciscani aveau acest privilegiu, întărit cu pecete domnească de un voevod al Valahiei, în virtutea căruia încasau o anumită dare din mărfurile ce se aduceau anual la Cîmpulung, şi care servea pentru întreţinerea lor; dar privilegiul cu sigil, ca şi alte multe hrisoave de mare-importanţă, s-a pierdut în ultimul război dintre nemţi şi turci, când tătarii au jefuit Târgoviştea şi mai ales; mănăstirea franciscanilor, din cari unii au fost luaţi ca sclavi, dar răscumpăraţi din mila Principelui Brîncoveanu, Se văd până azi rămăşiţele unei biserici cu clopotniţa ei, care a fost a saşilor catolici, cari trăiau atunci în Valahia şi lucru probabil, căci am văzut la intrarea bisericii noastre, a Sf. Ion cel Mare din Câmpulung, următoarea inscripţie sepulcrală: hic requiescit in pace generosus dominus Johanes P. . . ., hujus saxonicalis ecclestae custos, qui obiit MCCCLXXIII. Alte urme sau inscripţii nu se găsesc în Valahia, din cauza continuelor perturbări, şi unde bogăţia ţării, n-a fost ultimul motiv al ruinii sale. În ce priveşte fertilitatea pământului, e de notat, că-n toamnă se fac 2 arături, şi apoi se samănă grâul care creşte de o jumătate de palmă înălţime până la căderea zăpezii, după care, în primăvară, iesă din nou până se coace. Meiul se samănă primăvara şi se culege în Iulie; porumbul tot în primăvară, dar se culege în August. Viţa de vie se îngroapă după culesul viilor şi rămâne astfel până la timpul ridicării. Să ne întoarcem la preoţii franciscani. Ei trăiesc şi din venitul câtorva terenuri mici, şi mai ales din vânzarea unei cantităţi oarecare de vin, din pomenile catolicilor, şi dintr-o cantitate de grâu ce le dăruieşte în fiecare an Domnitorul, care, deosebit, mai varsă gardianului franciscan din Târgovişte şi o parte din vinărit şi din alte impozite. Se ştie că mănăstirea şi biserica din Târgovişte au fost zidite de Sfântul Ioan de Capistrano. Biserica catolică din Bucureşti e o biată casă de lemn închinată Sf. Fecioare, a cărei icoană cu copilul în braţe, frumos pictată în stil grecesc, e aşezată între alte două icoane, dar scandalos zugrăvite. Una e icoana Sf. Ştefan şi alta al Sft. Sixt (Papă şi Martir), dar care e legată şi de numele lui Ştefan Sisto, un chirurg sas, cunoscut de mine, care a făcut pe cheltuiala sa altarul bisericii, în cimitirul căreia e şi înmormântat. Biserica posedă odoare sacre, 6 candelabre cu cruce şi piedestale, cădelniţă şi lampă, totul în argint, şi care fură apoi toate transportate, spre mai bună siguranţă, în Transilvania, de către părintele Biagio Marinovici, împreună cu argintăria capelei din Brădiceni; de aici oarecari neînţelegeri acum 5 ani, între zisul părinte şi negustori catolici din Chiprovaci şi Copilovaci, cari se plânseră Papii, dar odoarele n-au fost încă înapoiate, din cauza actualelor împrejurări de război. Împăratul Leopold, de vecinică şi glorioasă amintire, dărui preotului Elia Mettejanici 1500 galbeni de aur, pentru clădirea bisericii din Bucureşti, dar o parte din sumă a fost întrebuinţată în alte scopuri, rămânând un rest de 1200 galbeni în mâni sigure, până ce îndurarea divină va îngădui să se îndeplinească dorinţa Augustului Binefăcător. În părţile unde locuiesc familii de negustori catolici se află un paroh, ales dintre fraţii franciscani; în Bucureşti, Târgovişte şi Câmpulung însă, ei se întitulează gardiani, cu toate că numai cele din urmă două oraşe posedă biserici propriu zise, cu altare şi clopote, cu călugări, cu paraclise, după modelul micilor mănăstiri. În biserica din Târgovişte se află şi o orgă care atrage în timpul slujbii curiozitatea valahilor, cari n-au în bisericile lor nici un fel de instrumente muzicale. În Craiova, Brădiceni, Suţeteşti, Ribnic, Ploieşti, Aninoasa şi Perieni, se află câte o mică capelă, iar slujbele bisericeşti sunt îndeplinite de înşişi credincioşii. Preotul, care e schimbat la fiecare trei ani, capătă tain zilnic, plată pentru liturghie, afară de unele avantaje din partea autorităţii parohiale. Cu toate astea, ei trăiesc în mizerie, şi lucru grav e că bieţii, catolici sunt câte odată lipsiţi săptămâni întregi de slujba liturghiei, cum ni s-a întâmplat anul trecut în Bucureşti, când mai bine de trei luni a lipsit preotul gardian Michel Iavich, fost custode al provinciei, însărcinat fiind cu o înaltă misiune în Ungaria din partea Principelui Nicolai Mavrocordat, şi numai îndurarea Domnului a cruţat de boală sau de moarte pe enoriaşii comunităţii catolice, rămasă fără asistenţă religioasă, şi evitând astfel indignarea valahilor, riguroşi observatori ai purtărilor noastre, mai ales în ce priveşte religia catolică. Sunt cinci ani când chiar Sfântul Mir lipsea, până ce părintele Antonie Gunghici, pe atunci şeful catolicilor din Valahia, a arătat Papii, printr-o scrisoare, starea rea a catolicilor din ţară, unde sunt câţiva tineri convertiţi, fără a poseda Uleiul Sfânt pentru miruirea lor. Papa a expediat repede două epistole Monsignorului Paul Iosici, arhiepiscop de Sofia, poruncindu-i - în prima - să treacă Dunărea în Valahia şi Transilvania şi, cu delegatul Sf. Scaun Apostolic, să viziteze mănăstirile şi parohiile preoţilor franciscani, ceia ce nu-i fu îngăduit de aceştia pînă atunci. În a doua îl autoriză, dându-i depline puteri, de a exercita funcţiunile arhiepiscopale unde va crede necesar, spre mântuirea sufletelor şi pentru a servi Sf. Scaun. În acelaş an 1715, cam prin mijlocul postului Paştelui, el ajunse în Bucureşti întovărăşit de Marco di Raguşi, vicarul său, şi de monsignorul Paul Iosici, vrednic apostol al vremurilor noastre, care înfruntă persecuţii continue din partea turcilor din Nicopol, Sofia sau Filipopol, cu vecinicile lor stoarceri de bani de la catolici, ori de cîte ori li se prezintă ocazia. Arhiepiscopul fu primit de noi toţi cu mare bucurie şi veneraţie, cuvenite unui atare prelat. Principele Ştefan Cantacuzino, care îi acordă mai târziu audienţă, sărutându-i chiar mâna, mă însărcină a-i ura bun venit, şi în tot timpul şederii sale la Bucureşti, îl întreţinu cu alimente şi vinuri alese. În săptămâna Patimilor s-a amenajat paraclisul nostru, ridicându-se tronul arhiepiscopal, cu baldachin şi toate cele necesare pentru sfinţirea Sf. Mir de Joia Mare, iar slujba fu oficiată cu pompă de însuşi Arhiepiscopul, înconjurat de preoţii franciscani. În zilele următoare Paştelui, avu loc ceremonia miruirii de însuşi Monsignorul, care plecă apoi în celelalte oraşe din Valahia şi Transilvania, pentru executarea poruncii Sf. Scaun. Reşedinţa arhiepiscopului de Sofia e actualmente în Filipopole, iar înainte era în Chiprovaci, unde locuiau catolici în număr destul de mare, având o mare mănăstire a lor, aşezată într-o poziţie încântătoare, cu alte trei schituri alături, dar toate fură prefăcute în cenuşă de către turci, în ultimul război, când mulţi dintre ai noştri au fost măcelăriţi, iar alţii luaţi ca sclavi. Cu toate astea zeloşii prelaţi din Bulgaria întreţin misionari, îmbrăcaţi turceşte, pentru a putea mai uşor asista pe bieţii creştini. Sunt îndreptăţite rugile creştinilor către D-zeu, pentru a scăpa creştinătatea de apăsătorul jug otoman, şi a râvni la protecţia austriacă. Dacă în actualul război armele creştine vor ieşi victorioase, e lucru neîndoelnic, că majoritatea bulgarilor şi a sârbilor nu vor mai recunoaşte ca stăpân, de cît pe împăratul şi pe Sft. Papa. Cit priveşte de convertirea valahilor, voi vorbi cu prilejul descrierii religiei lor. Obiceiurile şi moravurile valahilor. Valahii sunt de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria. De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vre-un cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti. În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii. În Valahia nu se află ospătarii ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme. Vinul e vândut de femei desfrânate, şi de aici ruşinea mare; pentru un străin că să intre în crîşmă, unde-l aşteaptă beţia, desfrânarea şi chiar furtul. Persoane vrednice de crezut mi-au povestit, că se întâmplă ca un ţăran să vie la oraş înainte de sărbătoare să-şi desfacă produsul muncii, pentru întreţinerea familiei sale sau plata dărilor, şi să se abată la acele crâşme, în mijlocul acestor femei şi altor indivizi, cari-l antrenează la beţie până în noapte, iar a doua zi, când se desmeticeşte, îşi vede banii furaţi, iar pentru plata chefului, mai lasă haina amanet, blestemând momentul în care a pus piciorul în crâşmă. Asemene cazuri; sunt însă puţin frecvente, şi numai pe alocuri, şi trebuie să recunoaştem că valahii sunt iubitori de străini, ospitalieri şi vrednici de laudă. Bucureşti în sec.XVIII Spuneam mai sus că-n Valahia nu se găsesc ospătării; totuşi, când un străin ajunge noaptea la vreo crâşmă de tară, de obicei un bordei, gazda îi cedează bucuros patul, îl ospătează cu ce are, îngrijeşte de caii săi, şi la urmă se mulţumeşte cu plata pentru vin şi fin, fără a pretinde ceva pentru găzduire. Dacă soseşte un străin în vre-un oraş, şi mai ales în Bucureşti, e primit cu multă curtoazie, după importanţa sa, chiar când nu posedă scrisori de recomandaţie, E găzduit fără plată, iar dacă rămâne pentru un timp mai lung şi e cunoscător
articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam