Mai greu de anticipat în anii 1946-1947, prin prisma unor poziţii publice ale primului ministru, schimbarea radicală a sistemului educaţional devenea aproape o certitudine în primăvara anului viitor, o dată cu preconizata măsură de naţionalizare a tuturor şcolilor particulare, inclusiv a celor confesionale, stipulată şi de noua Constituţie comunistă. Anul 1948 marchează o fractură în învățământul românesc. Toată construcţia ridicată de înaintaşi a fost distrusă peste noapte.

De inspiraţie profund sovietică, Legea educaţiei şi învățământului din 1948 schimbă radical sistemul de educaţie din România. Între obiectivele principale ale legii învăţământului din 3 august 1948 - Decretul nr. 175 - s-au aflat: formarea tinerilor în spirit comunist, controlul strict al şcolilor elementare, medii şi superioare, prin suprimarea autonomiei universitare, precum şi asigurarea cadrelor pentru planul de industrializare, prin extinderea învăţământului tehnic mediu şi superior. Şcolile particulare, inclusiv cele confesionale sunt naţionalizate, Academia Romană este desfiinţată, profesorii vechii orânduiri sunt trimişi în închisori. Predarea obiectivă a materiilor este înlocuită cu propagandă stalinistă, elitele sunt decimate, se înfiinţează facultăţile muncitoreşti în care erau admişi absolvenţii a patru clase primare, iau fiinţă şcoli juridice de un an, cu cursanţi scoşi din „câmpul muncii”, cărora li se asigură intrarea direct în magistratură, se întroduce studiul istoriei Partidului Bolşevic, economia politică şi filosofia marxist-leninistă.

Sunt desfiinţate limbile ”inutile” logica, religia şi se introduce studiul limbii ruse, obligatoriu. 1948 este anul în care s-a inventat limba de lemn şi s-a operat o schimbare totală a conţinutului învățământului românesc, fără precedent în istorie. Scopul reformei învăţământului din 1948 era o politizarea integrală a învăţământului şi o "curăţare" a învăţământului românesc, prin introducerea discriminărilor sociale la admiterea în învăţământul mediu şi superior. Conducerea comunistă viza şi constituirea unei pături de "cadre" care să aplice politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie şi cultură. Şcoala reprezenta, în viziunea noilor conducători, prima verigă din sistemul de pregătire a cadrelor necesare construirii socialismului. Astfel, tineretul trebuia educat în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar. Încă din 1918 comuniştii sovietici au decis că "trebuie să facem din tânăra generaţie o generaţie de comunişti.

Trebuie să transformăm copiii în comunişti adevăraţi. Trebuie să-i învăţăm să-şi influenţeze în mod considerabil familia. Trebuie să-i luăm sub controlul nostru şi, să spunem clar, să-i naţionalizăm. Încă din primele zile vor fi sub influenţa grădiniţelor şi şcolilor comuniste". Învăţământul preşcolar era facultativ şi se adresa copiilor între 3 şi 7 ani, având la dispoziţie cămine şi grădiniţe, subordonate direct Ministerului Învăţământului Public. Copilul trebuia educat încă de mic în spiritul partidului. "În loc să rătăcească pe maidane, i se dă o educaţie sănătoasă", declara ministrul Învăţământului, Gheorghe Vasilichi la o consfătuire pe ţară cu inspectorii şcolari, cărora li se dădeau indicaţii pentru aplicarea în teren a reformei. Învăţământul elementar era stabilit la 7 ani, dintre care primele patru clase erau generale şi obligatorii. Invăţământul mediu de 4 ani era împărţit în: licee, care trebuiau să asigure baza pregătirii pentru accederea în următoarea treaptă de învăţământ (cea universitară); şcoli pedagogice, pentru pregătirea cadrelor didactice necesare în învăţământul preşcolar şi elementar; şcolile tehnice şi profesionale. Ultimele două pregăteau cadrele tehnice medii şi calificate necesare producţiei industriale şi agricole.

În 1951 durata şcolii de cultură generală a devenit de 10 ani, prin renunţarea la un an. Din anul şcolar 1948/1949 s-a organizat învăţământul seral pentru liceu, iar din 1952/1953 pentru clasele V-VII. În 1956 s-a revenit la durata de şcolarizare de 11 ani, s-a introdus învăţământul mixt, s-a făcut împărţirea pe secţii a claselor a X-a şi a XI-a (secţia umanistă şi reală), ceea ce îmbunătăţea oarecum nivelul învăţământului de cultură generală, faţă de cum fusese acesta conceput prin legea din 1948. Învăţământul superior cuprindea universităţile, politehnicile şi institutele de învăţământ superior. Primele două depindeau direct de Ministerul Învăţământului Public şi aveau rolul de a forma cadrele pentru corpul didactic din învăţământul mediu şi superior, specialişti şi cercetători pentru diverse domenii.

Durata studiilor era de 4-6 ani. Institutele de învăţământ superior, cu o durată a studiilor de 3-4 ani, trebuiau să pregătească cadrele superioare de specialişti pentru toate ramurile economiei şi profesorii pentru învăţământul mediu. Studenţii erau admişi pe baza unui concurs, iar numărul de locuri disponibile era stabilit de Consiliul de Miniştri, în funcţie de necesităţile fiecărui an. De o deosebită importanţă s-a dovedit a fi articolul 32 care prevedea în mod expres: "Actualele facultăţi şi şcoli de învăţământ superior vor fi restructurate conform prezentei legi. În acest scop, se vor putea desfiinţa catedre inutile, altele vor putea fi raţionalizate după necesităţi, sau se vor crea catedre noi".

Această dispoziţie oferea calea legală pentru epurările cadrelor didactice "necorespunzătoare", acţiune care avea un scop precis - eliminarea persoanelor care prin autoritatea lor morală puteau influenţa elevi şi studenţi. Noile cadre, devotate partidului, trebuiau să-i educe pe elevi în spiritul cerut de acesta. Doar la începutul anului universitar 1949-1950 au fost scoase din învăţământul superior, conform unui raport al Ministerului Învăţământului din 1950, 181 de cadre didactice. Legislaţia din 1948 introducea şcoli speciale de 2 ani pentru muncitori scoşi din producţie şi susţinuţi pe perioada şcolarizării de ministerul de resort şi de întreprinderea unde lucrau - formă de învăţământ care dădea dreptul absolvenţilor de a-şi continua studiile în învăţământul superior, şcoli profesionale şi şcoli tehnice medii. Prin decizia Ministerului Învăţământului Public din 29 octombrie 1948 au fost înfiinţate şi şcolile juridice de un an, destinate aceleiaşi categorii a muncitorilor scoşi din producţie. După un an de studii, cursanţii primeau o diplomă care le oferea dreptul a se angaja în orice funcţie juridică, inclusiv magistratură şi parchet. Prin decretul nr. 343/1953, şcolile speciale s-au transformat în facultăţi muncitoreşti.

Au funcţionat şi alte derogări: în anii 1950 existau absolvenţi ai acestor şcoli speciale înscrişi în anii superiori care nu aveau studii medii! Toate aceste aspecte descriu un sistem de învăţământ care a promovat antiselecţia. În efortul programatic de distrugere a fostelor structuri sociale, lumea universitară şi academică a fost printre cele dintâi vizate de regimul comunist. Între 1944-1949 s-a recurs la distrugerea statutului social al profesorului, la introducerea unei stări de instabilitate profesională; or, doar stabilitatea în funcţie putea genera independenţa opiniei. Au fost emise acte normative care au permis îndepărtarea din rândul corpului didactic a unor personalităţi de seamă ale vieţii publice româneşti. Decizia de raţionalizare a învăţământului publicată în "Monitorul Oficial" la 27 mai 1947 a dus la pensionarea forţată a unor profesori eminenţi care nu ajunseseră la vârsta legală de pensionare (65 de ani), suprimarea temporară sau definitivă a unor posturi de personal didactic. Epurările începute în 1945 au continuat până la sfârşitul anilor 1950.

În perioada interbelică, un profesor universitar "nu făcea piaţa" şi, în plus, îşi putea permite călătorii în străinătate. Situaţia s-a schimbat radical după 1948. Într-un Memoriu adresat conducerii PMR într-o perioadă de timidă destindere, în 1955, Mihai Ralea, membru al Academiei RPR şi profesor la Secţia de Psihologie a Universităţii din Bucureşti, prezenta pe scurt starea materială a cadrelor didactice universitare. Deşi adopta un ton foarte complezent faţă de "realizările" Partidului Comunist şi ale guvernului, documentul identifica şi greutăţi generate de "scumpirea vieţii". Mihai Ralea susţinea că: "Nemulţumirea cea mare în rândurile profesorilor universitari constă în sistemul actual de salarizare după norme. Profesorii cu număr mic de studenţi (la facultăţile de ştiinţe mai ales) au o normă mai mică, adesea numai 50% din aceea a profesorilor cu studenţi mulţi". Şi continua astfel: "Copierea întocmai a normelor din învăţământul superior sovietic este nejustă pentru că situaţiile de la noi nu se potrivesc cu cele din Uniunea Sovietică. Noi nu avem nici acelaşi număr de studenţi (mult mai mare în URSS), nici mai ales numărul mare de aspiranţi pe care îl au Universităţile şi Institutele din Uniunea Sovietică.

Actualul sistem, la noi, de alcătuire a normelor face aproape imposibilă munca ştiinţifică a unora din cadrele didactice, care sunt nevoite să ţină paralel câte două, trei şi chiar mai multe cursuri, neavând posibilitatea de a le pregăti cum trebuie". Mihai Ralea nu pomenea de pierderea autonomiei universitare; ar fi fost poate o sfidare prea mare a puterii din partea unui "tovarăş de drum" din rândurile intelectualităţii "progresiste". Modelul urmat în suprimarea autonomiei universitare fusese tot cel sovietic: între anii 1918-1921, bolşevicii au lichidat autonomia universitară şi au umplut universităţile cu studenţi prost pregătiţi, din categorii sociale "sănătoase", dar cu presupuse convingeri comuniste. Lichidarea autonomiei universitare era esenţială, căci numai aşa se puteau efectua comprimări masive în învăţământul superior. În 1948, factorii de decizie din Ministerul Învăţământului raportau că au reuşit să numească "profesori din afara învăţământului [superior], spărgând astfel o carapace reacţionară care era autonomia universitară".

Ani în şir, propaganda oficială a susţinut că profesorii scoşi din învăţământul superior după 1947-1948 răspândiseră "teorii antiştiinţifice şi antidemocratice". Ca şi în cazul regimului bolşevic, funcţia esenţială a culturii noi, "socialiste", a fost una de propagandă şi s-a manifestat mai ales prin intermediul educaţiei. Or, legislaţia adoptată în România după 1948 a creat premisele pentru înfăptuirea acestui deziderat al PMR. Reforma comunistă a învăţământului din 1948 a vizat şi Senatele universitare, care au fost înlocuite prin Consilii ştiinţifice, organe ce nu făceau altceva decât să administreze treburile curente şi să execute dispoziţiile puterii politice. În plus, începând din anul 1948 a dispărut educaţia neutră din punct de vedere politic şi ideologic: toate instituţiile de învăţământ şi cultură au devenit un fel de anexe ale administraţiei de stat. De altfel, propaganda regimului nici nu făcea un secret din faptul că în opera de educare a maselor în spirit comunist, pe lângă munca de convingere, un important rol îl are influenţa exercitată de către stat.