Web Analytics

★★★★★

Protocolul militar româno-sovietic din 26 octombrie 1944

În dezacord total cu prevederile Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, Comisia Aliată de Control (partea sovietică), profitând de neimplicarea părţilor americană şi engleză, a desfăşurat imediat după constituire o susţinută activitate de subminare a structurilor militare (şi nu numai) ale statului român, care a vizat, în esenţă, destructurarea forţelor militare române care nu participau nemijlocit la operaţiile militare de pe front, dar care, în concepţia Marelui Stat Major trebuiau să devină o ,,rezervă strategică” pentru sporirea capacităţii combative a trupelor operative şi să contribuie, în caz de necesitate, la asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării. Acţionând în afara literei şi spiritului Convenţiei de armistiţiu, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus, după multe presiuni, Protocolul militar din 26 octombrie 1944, care avea să ducă la desfiinţarea unui număr considerabil de unităţi şi mari unităţi române şi la demobilizarea personalului militar. ...
... Începute la Bucureşti, la 25 septembrie 1944, întâlnirile delegaţiilor română şi sovietică pentru stabilirea modului de soluţionare a principalelor clauze ale armistiţiului păreau iniţial să se finalizeze relativ uşor. În afara problemelor concrete care s-au referit la cuantumul forţelor care urmau să participe la lupte, generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major român, a cerut mareşalului R.I.Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control în România, să se pună la dispoziţie ,,cât mai neîntârziat”, cadrele, efectivele, armamentul şi unităţile armatei române reţinute şi dezarmate de trupele sovietice după 23 august 1944, precum şi unităţile şi marile unităţi care luptau pe frontul din Moldova sub comandament sovietic. Cu acelaşi prilej, generalul român a solicitat, cu fermitate, crearea condiţiilor ca forţele fluviale şi maritime române, dezarmate de forţele sovietice, fără motiv, la începutul lunii septembrie 1944, să poată participa la acţiunile militare de orice gen împotriva trupelor germane, concomitent cu încetarea imediată a incidentelor provocate de militarii sovietici. Promisiunile mareşalului R.I.Malinovski în legătură cu soluţionarea majorităţii problemelor ridicate nu aveau să fie rezolvate. În finalul dezbaterii, acesta a cerut Marelui Stat Major român ,,să întocmească un protocol care să statueze cele discutate şi acceptate”. Referindu-se la acest lucru, generalul Gheorghe Mihail consemna peste ani: ,,Am cerut mareșalului Malinovski ca unitățile capturate de ruși după 23 auguat 1944 să-mi fie redate. Malinovski a răspuns că nu există capturi făcute după 23 august 1944. Înainte însă de sosirea lui Malinovski la Marele Stat Major sosise generalul Gherghe Radu, care comanda pe frontul de la Iași un corp de armată și el m-a informat că într-un lagăr mare de lângă Bacău există mii și mii de prizonieri români capturați de ruși. Acest lucru i l-am relatat lui Malinovski. Malinovski: Bun, atunci să se formeze o comisie de ruși și români care să se ducă la Bacău și ce-o găsi dau înapoi. Am pus din partea românilor ca șef al delegației acesteia românești însuși pe generalul Gherghe Radu, care mi-a adus această știre că el i-a văzut cu ochii lui; știa și locul. Au plecat și după câteva zile Gherghe Radu se întoarce cu mâna goală. N-a găsit pe nimeni. Rușii i-au transportat peste Nistru, în Rusia”. În finalul dezbaterii, s-a decis ca generalul Gheorghe Mihail ,,să întocmească un protocol care să statueze cele discutate și acceptate”. Discuţiile au continuat a doua zi în localul Marelui Stat Major, partea sovietică fiind reprezentată de generalul Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control. După ce generalul Gheorghe Mihail a dat citire proiectului de protocol elaborat de partea română, al cărui conţinut corespundea prevederilor Convenţiei de armistiţiu, generalul Vinogradov a adus obiecţii esenţiale proiectului de protocol elaborat de români. Şeful delegaţiei sovietice a respins categoric formularea delegaţiei române, care menţiona operaţia de acoperire a concentrării forţelor sovietice la nord de Carpaţii Meridionali executată de armata română şi care reflecta un adevăr istoric incostestabil, recunoscut chiar de comandanţii sovietici, motivând că protocolul urma să statueze numai obligaţiile viitoare care decurgea din Convenţia de armistiţiu, nu şi realizările ,,primei faze operative” care urma să intereseze ,,numai pe militari”. Obiecţiile şefului Marelui Stat Major român au produs o stare de surescitare conductorului delegaţiei sovietice, care a respins formulările proiectului de protocol al părţii române, inclusiv capitolele referitoare la restituirea personalului şi materialelor reţinute pe frontul din Moldova după 23 august 1944. Nu a fost de acord nici să se permită fabricarea în ţară a armamentului, muniţiei şi materialelor necesare trupelor române şi nici lăsarea la dispoziţia acestora a depozitelor, pieselor de schimb şi atelierelor proprii, precum şi cedarea unor materiale germane din capturi. Nu a acceptat nici propunerile referitoare la asigurarea funcţionării trenurilor pentru aprovizionările şi evacuărilor necesare marilor unităţi, la reţinerea în România a prizonierilor germani şi a materialelor capturate de trupele române, la paza depozitelor şi la dorinţa legitimă a guvernului ca teritoriul Transilvaniei eliberate să fie considerat ca un teritoriu amic. Deoarece şeful Marelui Stat Major român nu a admis obiecţiile delegaţiei militare sovietice, lucrările au fost suspendate. În final, Vinogradov a acceptat să studieze două-trei zile varianta românească a protocolului şi să revină cu contrapropuneri. Reluate la 28 septembrie 1944, discuţiile au eşuat din nou deoarece varianta sovietică cuprindea și de această dată punctele de vedere exprimate de generalul Vinogradov la şedinţa anterioară. ,,Când am auzit că noi am început războiul la 12 septembrie – rememora generalul Gheorghe Mihail -, când am sărit odată în sus, s-a speriat Vinogradov. Cum se poate, domnule general – era general-locotenent – toată lumea ştie că noi am început războiul la 24 august, numai dvs. nu ştiţi? Şi îmi spuneţi că la 12 septembrie am început? Dumneata crezi că voi semna cu mâna mea acest protocol? Cum crezi dumneata, ce va spune armata, ce va spune Poporul, Ţara Românească, şi ce vor spune toţi dacă aş semna că armata română a început războiul la 12 septembrie? Dar de la 23 august la 12 septembrie ce a făcut armata română? Şi n-am trecut mai departe, la art. 2, aici ne-am împotmolit. Vă rog, eu nu semnez! A luat hârtiile, protocolul şi s-a dus acasă. Râdeau şi ofiţerii de la Marele Stat Major”. Mai mult, textul sovietic prevedea că unităţile şi marile unităţi române ,,vor fi demobilizate şi desfiinţate până la 1 noiembrie 1944”. Şi de acestă dată, generalul Gheorghe Mihail a rămas ferm pe poziţia demnităţii naţionale consemnând pentru istorie: ,,Marele Stat Major nu poate admite să i se impună demobilizarea şi desfiinţarea marilor unităţi ce rămân în interior, fiindcă aceste obligaţii nu sunt prevăzute în Convenţia de armistiţiu”. Cu acelaşi prilej a făcut cunoscut că ,,va proceda nesilit la desconcentrări pentru micşorarea efectivelor prezente în scop de economie şi la contopirea unor mari unităţi care nu mai au teritoriu (cele din Bucovina şi Basarabia)”. În zilele următoare, partea sovietică a mai prezentat un proiect de prorocol, în esenţă neschimbat. Referindu-se la acest moment al discuțiilor Gheoghre Mihail avvea să consemneze: ,,Am crezut că a modificat. Vine, tot așa, Vinogradov, la șeful de cabinet, șeful de cabinet cu ochii pe pendulă, ușa deschisă. Poftim! Ce este domnule general? Protocolul domnule: ,,Armata română a început războiul la 12 septembrie ... tot așa”. Zic: Domnule general, ți-am spus și ieri că nu pot semna un neadevăr, nu se poate”!...În sfârșit, ce-am mai vorbit ... Zic: Domnule general, dacă nu redactați așa articolul acesta, cum l-a redactat Marele Stat Major, vă rog să nu mai veniți! Bună ziua!.Bună ziua!”. Relevând opoziția categorică a generalului Gheorghe Mihail, sinteza dării de seamă a ședinței consemnează: ,,Marele Stat Major nu poate admite să i se impună demobilizarea și desființarea marilor unități ce rămân în interior, fiindcă aceste obligații nu sunt prevăzute în Convenția de armistițiu”. La scurt timp, la Marele Stat Major a sosit o altă comise sovietică, în frunte cu generalul Zaharov care a cerut generalului Gheorghe Mihail ,,secretul armei atomice a lui Hitler”. Întâlnirea este descrisă, cu mult haz, de același general Gheorghe Mihail: - ,,Cum domnule, la mine vii, dacă are secrete mie mi le spune? Nu, că aveți secretul și nu vreți să-l spuneți! - Îmi spune Hitler secretul armei? Fugi domnule... N-am nici un secret. Luați comisia și duce-ți-o prin tot Marele Stat Major, deschideți toate cuferele, casa de fier, să vadă, să aleagă unde e secretul acesta. Timp de o săptămână- continuă Mihail - această comisie mi-a venit pe cap dimineața, după-amiază, dimineață, după-masă. Secretul armei atomice a lui Hitler să-l dau eu! Până când i-am spus și lui Vinogradov și el revoltat, sau făcea pe revoltatul, zice: Domnule general, să nu mai primiți la Marele Stat Major pe nimeni, decât numai pe mine și șeful detașamentului de legătură între armata română și rusească”. În finalul acestui episod hazliu, dar și tragic, Gheorghe Mihail avea să conchidă: ,,Va să zică, tot felul de drăcii și drame și comedii!”. Asemenea întâlniri aveau să continue și cu prilejul discutării altor articole ale protocolului militar. Peste o săptmână, de exemplu, generalul Vinogradov a solicitat desfiinţarea marilor unităţi române care nu luau parte la operaţiile militare, deşi Convenţia de Armistiţiu nu prevedea nimic în acest sens, precum şi trimiterea pe front a diviziilor de rezervă sau demobilizarea lor”. Când a auzit de această pretenție, șeful Marelui Stat Major român a explodat din nou: ,,Cum domnule, unde, care e șeful acela care în timp de război își suprimă unitățile? Nu știi cum să scoți mai mult, să înarmezi, să mobilizezi mai multe efective și vii acum dumneata și ceri să desființez? Nici un soldat!... N-am permis să se demobilizeze nici un soldat. Ei bine, de aici s-a născut o mare discuție.. Eu nu voiam; ordinul era al lui Malinovski ca diviziile dinăuntru să fie demobilizate, trimise la vatră, desființate, suprimate. Sau să fie trimise pe front… Ei bine, aceasta nu o puteam face, să curgă sânge românesc... Va să zică n-am admis nici trimiterea pe front a diviziilor de rezervă, nici demobilizarea lor”. Generalul Gheorghe Mihail intuise corect, de la început, adevăratul motiv al cererii sovietice, acela ,,ca în spatele frontului să nu existe nici o divizie românească, de teamă nu care cumva ca la un moment dat, când nu le-ar fi convenit românilor ceva, să reacționeze cu aceste divizii pe care le aveau în interior, în rezervă”. El a recunoscut, de asemenea, că mareşalul R.I.Malinovski ,,nu avea că armata românească în mod leal, în mod cavaleresc, camaraderesc luptă alături de ruși. Avea o îndoială și îndoiala acesta era provocată poate chiar de acțiunea de la 23 august 1944, când noi am întors armele împotriva nemților până atunci aliați. Îi era teamă, dacă la un moment dat să nu facem încă o altă volt-face contra lor pe front, ceea ce ar fi fost foarte grav. De aceea el voia ca să fie liniștit că nu i se întâmplă nimic din spate, ca toată atenția lui să fie îndreptată numai înainte spre front, să nu aibă grijă. Îl muncea grija aceasta: românii sunt în stare la un moment dat când nu le-ar conveni ceva sau ar vedea că soarta războiului, norocul, îansa, fortuna cum spuneau românii, se întorcea să facă iar ... Să scape de grija aceasta mai bine desființa toată armata”. Neacceptând desfiinţarea divizilor româneşti rămase în ţară, generalul Gherghe Mihal nu a acceptat nici trimiterea lor pe front, peste prevederile Convenției de armistițiu pentru că declara el: ,,N-am vrut să curgă sânge românesc... că destul am sângerat în răsărit”. Din același motiv, el s-a pronunțat împotriva continuării războiului dincolo de granița de vest a României, motivându-și astfel poziția în fața regelui Mihai I: ,,Majestate, eu conduc operațiunile până la vechea frontieră cu ungurii. N-avem ce căuta pe teritoriul altora. Armata română e o armată mică, sângele trebuie cruțat”. Şi în această idee, generalul continua: ,,Mai departe de Nistru, la răsărit, nu trebuia să mergem, n-aveam ce căuta la Stalingrad, iar mai departe, dincolo de frontiera românească, n-avem ce căuta pe teritoriul unguresc. Noi nu râvnim la pământul altuia. Pământul nostru l-am cucerit, l-am eliberat, așa că vă spun, tot din această cauză n-aveam de ce să intru în Budapesta. Capitala unei țări când e cucerită de o armată străină e o jignire națională pentru popor. De aceea nu voiam să intru în Budapesta, la Praga, Berlin. Pacea fără condiții e treaba marilor puteri. Eu nu mă țin de trena marilor puteri. E treaba lor; Germania, Berlinul, pacea fără condiții. Nu mă amestec eu”. Numeroasele neînțelegeri cu comandamentele sovietice și convingerea că armata română nu trebuia să lupte dincolo de hotarele țării, l-au determinat pe generalul Gheorghe Mihail (delegat, la 23 august 1944, de către regale Mihai I să conducă armata română în luptă) ca după eliberarea orașelor Cluj și Oradea (la 11, respectiv 12 octombrie 1944), să-și dea demisia (la 12 octombrie 1944, pentru a doua oară după prima de la 7 septembrie 1944) din fruntea Marelui Stat Major român. Numit inspector general al infanteriei și apoi inspector general al armatei, generalul Gheorghe Mihail, avea să fie arestat la 20 ianuarie 1948, anchetat, judecat și condamnat la 12 ani detenție riguroasă pentru ,,activitate contra clasei muncitoare”, închis la Văcărești, Pitești, Ocnele Mari, Sighet și eliberat de la Jilava la 10 octombrie 1957. Succesorul său, generalul Nicolae Rădescu a manifestat aceeaşi intransigenţă faţă de abuzurile sovietice. Luând atitudine împotriva încercărilor sovietice de a impune demobilizarea și desființarea marilor unități române noul șef al Marelui Stat Major raporta următoarele Președinției Consiliului de Miniștri, la 5 octombrie 1944: ,,Comisia Interaliată de Controlul Armistițiului nu are autoritatea de a modifica sau dezvolta termenii armistițiului, ci numai de a supraveghea execuția riguroasă a celor înscrise în Convenție. Încercarea generalului Vinogradov de a introduce noi obligații în armistițiu într-un protocol încheiat între Comosia de Control și Marele Stat Major român nu este legitimă nici prin termenii armistițiului, nici prin competența Comisiei de Control”. La reluarea discuţiilor (23 octombrie 1944), partea sovietică a prezentat un proiect de protocol numai în limba rusă, cu multe prevederi dezvantajoase pentru statul român. În afara marilor unităţi române participante la război, care a constituit singurul punct de vedere în care cele două părţi au fost de acord, toate celelalte probleme erau favorabile sovieticilor. Deosebit de gravă era impunerea ca numărul diviziilor române destinate să asigure apărarea teritoriului naţional să fie reduse de la 10, cât preconizase Marele Stat Major, la numai trei. În faţa acestei pretenţii, generalul Nicolae Rădescu a declarat: ,,Nu pot lua nici o hotărâre, cerea Comisiei Aliate de Control depăşind împuternicirea cu care sunt învestit; voi aduce la cunoştinţa guvernului”. Deoarece situația era foarte critică, Comisia Aliată de Control acuzând deja, în mod eronat, România că nu respectă obligațiile asumate prin Convenția de armistițiu, s-a apelat la arbitrajul generalului Constantin Sănătescu, primul-ministru al guvernului. În varianta Gheorghe Mihail, discuțiile s-au derulat astfel: ,,Sănătescu spune: Nici cum vrei dumneata rus ca toate 13 diviziile să le desființez, nici cum vrei dumneata domnule Rădescu să le ții pe toate. Pe jumătate! Era tocmeală. Așa am ajuns. Eu n-am vrut să ajung aici. În sfârșit s-a convenit și s-a semnat de către Rădescu desființarea a 7 divizii. Mai rămâneam cu 6. N-au trecut 2-3 zile, rușii intervin din nou: Să se desființeze toate cele 6 divizii care au rămas. Rădescu se opune: Am desființat deja. Iar Sănătescu arbitru: Nici cum vrei dumneata: Pe jumătate. Trei. Au rămas trei. Ei bine n-am vrut eu să mă găsesc în această siuație ridicolă. De aceea am preferat a pleca. Din cele trei divizii, după mai multe zile, iar intervin rușii, iar cerând ca toate trei care au rămas să se desființeze. Acestea, într-adevăr, s-au desființat până la urmă. În două săptămâni s-a ajuns la cererea rusească de a desființa toate diviziile din spatele frontului”. Documentele epocii confirmă pe deplin aprecierile generalului Gheorghe Mihail. Într-o asemenea atmosferă tensionată, în seara zilei de 25 octombrie 1944, ora 21, a avut loc o nouă întrevedere, care a fost și ultima, referitoare la definitivarea protocolului. Renunțând la cele mai elementare formule diplomatice, partea sovietică a împuternicit pe generalul Vasiliev - al treilea în ordine ierarhică în cadrul părții sovietice a Comisiei Aliate de Control - să conducă delegația în timp ce partea română era reprezentată de generalul Constantin Sănătescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul Nicolae Rădescu, șeful Marelui Stat Major. Şedința a fost deschisă de Vasiliev: ,,Am primit însărcinarea, din ordinul mareșalului Malinovski și ca împuternicit al generalului Vinogradov, să vă înmânez protocolul semnat de generalul Vinogradov, pentru a fi transmis generalului Rădescu, șeful Marelui Stat Major. Toate condițiile din protocol sunt definitive, nu mai pot fi discutate. Mâine, 26 octombrie 1944, ora 12, Comisia Aliată de Control, așteaptă pe generalul Rădescu cu Protocolul, în patru exemplare (două în limba rusă și două în limba română) pentru a fi semnat. Sunt însărcinat să fac cunoscut că protocolul este definitiv și nesemnarea lui poate duce la unele rezultate serioase, chiar până chiar la demobilizarea și desființarea - prin forța armatei sovietice - a tuturor marilor unități române, care nu participă la operațiuni, potrivit prevederilor Convenției de armistițiu”. Fără a se lăsa intimidat, generalul Nicolae Rădescu și-a exprimat regretul că deși a sporit numărul marilor unități operative și le-a scăzut la limita minimă pe cele din interior, nu a reușit să se bucure de încrederea Comisiei Aliate de Control. În încheirea expunerii sale a conchis: ,,Totuși, ca să nu se creadă că Marele Stat Major nu interpretează în mod just condițiile prescrise de Convenția de armistițiu, vom cere avizul Competent al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului. Dacă Comisia română va găsi că Marele Stat Major interpretează greșit aceste condiții vom semna protocolul. În caz contrar însă nu vom semna”. Situația concretă a țării, în care amenințările directe ce fuseseră făcute puteau fi oricând aplicate în practică, l-a obligat însă pe generalul Nicolae Rădescu să semneze protocolul, nu înainte însă de a-i anexa o Notă adițională în care consemna: ,,Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control și în scopul de a evita consecințe dăunătoare operațiilor comune contra Germaniei și Ungariei”. Referindu-se la aceleași condiții în care a fost semnat documentul, generalul Constantin Sănătescu releva: ,,Generalul Nicolae Rădescu a semnat un protocol militar, protocol care ne-a fost impus contrar clauzelor de armistițiu. Opunerea mea în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, cât și a generalului Rădescu, ca șef al Marelui Stat Major, n-au avut nici un rezultat favorabil pentru noi”. După ce menționa unitățile și marile unități române care participau la operațiile militare de pe front, Protocolul militar româno-sovietic din 26 octombrie 1944 prevedea desființarea comandamentelor Armatei 3, ale corpurilor 1 și 3 armată, al Corpului de cavalerie și al trupelor motomecanizate, precum și a 10 divizii de infanterie și de munte, o divizie motomecanizată și trei divizii de cavalerie. Concomitent trebuiau demobilizate la ,,efective de pace” comandamentele Corpului 5 armată și al trupelor de munte, precum și trei divizii de infanterie sau de munte. În dorinţa de a nu crea motive pentru eventuale acuzaţii referitoare la neexecutarea Convenţiei de armistiţiu, factorii români de decizie au asigurat execuţia hotărârilor Comisiei Aliate de Control. În acest sens au fost desfiinţate, până la 1 decembrie 1944, comandamentele Armatei 3, corpurilor 1 şi 3 armată de cavalerie şi motomecanizat, diviziile 1, 4, 5, 7, 8, 13, 14, 15, şi 20 infanterie (cu regimentele 5, 7, 8, 9, 12, 13, 14, 16, 17, 20, 21, 22, 25, 29, 32, 37, 39, 82, 83, 85, 89, 91, 93, 115, infanterie, 1, 2, 5, 6, 7, 8 şi 10 vânători, 1, 2, 4, 7, 8, 10, 12, 17, 19, 23, 25, 28, 29, 38, 40, 41, şi 64 artilerie), 1 blindată (cu regimentele 3 şi 4 vânători moto, 1 artilerie moto, 1 care de luptă şi grupul de specialităţi moto), 5 şi 6 cavalerie (cu regimentele 6, 7, 8, 9, 10, 11, şi 12 roşiori, 5 şi 6 călăraşi, 2 şi 4 artilerie călăreaţă), 103 munte etc. :n interior au rămas, cu efective de pace, doar comandamentul Corpului 5 armată (cu Regimentul 6 călăraşi, Regimentul 5 artilerie grea şi partea sedentară a Regimentului 1 pionieri), Divizia 1 gardă (până în aprilie 1945 când a plecat şi ea pe front), diviziile 1 şi 4 munte, Regimentul 2 care de luptă (până ;n februarie 1945 când a fost deplasat pe front) şi Regimentul gardă călare. Restul armatei din interior era reprezentat de părţile sedentare ale unităţilor aflate pe front, de comandamente, formaţiuni speciale de asigurare a ordinii pe teritoriu, pazei depozitelor şi stabilimentelor militare, servicii etc. În perioada care a urmat, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus armatei române neangajată în operații militare noi servituți care au vizat chiar cadrul general al oștirii, structura organizatorică a unităților, sistemul de mobilizare, capacitățile de producție militară. În fața acestor abuzuri, Marele Stat Major a apărat cu demnitate prestigiul armatei, generalul Nicolae Rădescu arătând, într-un documaent înaintat Președinției Consiliului de Miniștri, la 28 noiembrie 1944, că toate acestea reprezentau ,,atingeri aduse direct atât suveranității, cât și independenței naționale”. Prof. univ. dr. Alesadru Duţu
articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam