Web Analytics

★★★★★

Operaţiunea Walkyrie

Reuşita operaţiunii Overlord (debarcarea aliată în Normandia), a modificat sensibil raportul de forţe. Hitler, care lupta deja pe două fronturi, dintr-o dată trebuia să facă faţă şi celui de-al treilea, în Franţa. După ce s-au instalat solid pe plaja Normandiei, trupele generalului Eisenhower au eliberat, între 19 iunie şi 21 iulie, Valognes, Cherbourg şi Caen şi au continuat înaintarea către Saint-Lo şi Countace. În Italia, trupele anglo-americane conduse de generalul Montgomery şi Bradley, după ce au eliberat Roma la 4 iunie, şi-au continuat înaintarea către Nordul peninsulei. Pe frontul de Est, ruşii au declanşat, la 24 iunie, ofensiva lor de vară. Armata Roşie a atacat viguros, la început sectorul central şi în sectorul de miazănoapte, plecând de la linia Dvina-Pripet. Sovieticii au înaintat către Bielorusia şi, în acelaşi timp, au căutat să se apropie de Prusia Orientală. În fine, aripa stângă a Armatei Roşii, bazată pe Armata I Poloneză, a înaintat în Galiţia ...
... şi, mai la Sud, spre România. Vastul imperiu hitlerist a fost aşadar atacat din toate părţile... În acest timp, marile oraşe din Germania au fost bombardate sistematic de aviaţia aliată. Stuttgart, Koln, Munchen şi Hamburg au căzut sub bombe şi raidurile aeriene au făcut zeci şi mii de victime. În timpul primilor ani de război, naziştii, cu Hermann Goering în fruntea lor, erau mândri de a semăna dezolare şi moarte, graţie Luftwaffe, în Polonia, în Olanda, în Belgia, în Franţa, în Marea Britanie, în Rusia etc. Acum, Germania cunoştea, la rândul său, calamităţile războiului total. În acest timp, în interiorul Reichului, naziştii s-au îndreptat contra propriilor lor concetăţeni, semănând o teroare sângeroasă care a crescut pe măsură ce se prefigura dezastrul militar. Victoria Germaniei hitleriste părea din ce în ce mai imposibilă. Cel care avea curajul să declare asta era imediat arestat, acuzat de defetism, încarcerat apoi trimis în faţa unui tribunal excepţional care, după o judecată sumară, îl condamna la moarte. Sentinţa pronunţată în ultima clipă, va fi executată în 24 de ore. În plus, cea mai mică critică privind regimul naţional-socialist îl trimitea pe cel vizat, bărbat sau femeie, într-un lagăr de concentrare. Astfel, în anul 1944 zeci de mii de germani s-au văzut în postura de deţinuţi în sinistrele lagăre ale morţii unde şi-au împărţit destinele tragice alături de polonezi, de evrei, de cehi, de ruşI, de români, de unguri, de italieni şI de atâtea alte victime ale nazismului furibund. Deodată, o veste stupefiantă s-a răspândit în întreaga lume. S-a aflat că la 20 iulie 1944 a avut loc un atentat contra stăpânului Germaniei şI că acesta a fost opera unui mic grup de ofiţeri ambiţioşI, iresponsabili şi stupizi… Vestea, abia credibilă, a fost anunţată seara de radioul german. Crainicul, cu indignare, stigmatiza actul incalificabil al trădătorilor, dar binecuvânta providenţa pentru că acest eveniment, nu a reuşit să-l omoare pe Fuhrer. De fapt, în acea zi, la începutul după-amiezei, o bombă întârziată conţinând o puternică încărcătură de hexogen, exploziv de origine engleză folosit de Abwehr explodase la Wolfsschanze, Cartierul General al lui Hitler, situat în pădurea de la Rastenburg, în Prusia Orientală. În timp de Fuhrerul ţinea o conferinţă militară în una din barăcile Cartierului General, o bombă disimulată într-o servietă de piele a fost pusă sub masa hărţilor, la mai puţin de doi metri, la dreapta dictatorului. La câteva ore după comiterea atentatului s-a descoperit că cel care l-a comis era un tânăr colonel, mutilat de război, contele Claus von Stauffeberg. Acesta fusese convocat de Hitler în scopul de a-i prezenta un raport detaliat al formaţiei de unităţi de Volksgrendiere pe care trebuia să o pună pe picioare. După ce şi-a depus servieta sub masa hărţilor, Stauffeberg l-a prevenit pe mareşalul Keitel, unul din principalii colaboratori ai lui Hitler, că trebuia să absenteze câteva momente pentru o comunicare telefonică foarte urgentă cu Berlinul. Explozia s-a produs câteva minute mai târziu, mai exact la 12,42. Generalul Jodl a fost uşor rănit la cap de căderea unei lustre. Deflagraţia a avut un efect extrem de violent şi a provocat stricăciuni considerabile în sala de conferinţe. În momentul exploziei, Hitler, aplecat asupra hărţilor statului-major, discuta cu colonelul Brandt. Dar cu câteva minute înainte, acesta, jenat în mişcările sale de servieta mare pusă chiar la picioarele sale, a împins-o cu o mişcare bruscă. Aceasta a alunecat în spatele unui soclu de stejar masiv pe care se afla platoul mesei. Colonelul Brandt, prin mişcarea sa maşinală, a salvat de fapt viaţa Fuhrerului, în schimb, a fost literalmente făcut bucăţi din cauza exploziei. Au fost însă şI alte victime. Un stenograf a avut picioarele strivite. Generalii Korten şI Schaunt au fost răniţi mortal. Alţi doi generali , Bodenschatz şi Scheriz, cât şi locotenent-colonelul Borgmann au fost răniţi grav. Generalii Heusinger şI Buhle, contra-amiralul von Puttkamer şi căpitanul Assmann, au avut leziuni mai puţin grave. Alţi participanţi la conferinţă au fost mai mult sau mai puţin atinşi. Cât despre Hitler, a părăsit imobilul pe picoarele sale. Avea pantalonul sfâşiat, faţa însângerată şI părul pârlit. A suportat câteva arsuri uşoare şi contuzii, în special la cotul drept, şi o leziune la timpan. Dar a scăpat ca prin miracol şi, câteva ore mai târziu, când Mussolini (care era aşteptat în acea zi) i-a făcut o vizită Fuhrerul a invocat mâna Providenţei şi l-a condus pe Duce la locurile atentatului. În confuzia creată de declanşarea bombei, s-a crezut la început că a avut loc un atentat aerian. Apoi, cum în apropiere lucra o echipă de muncitori, s-a crezut că unul dintre aceşti muncitori putea fi autorul atentatului. Dar adevăratul vinovat a fost demascat chiar în acea zi, deîndată ce s-a deschis ancheta Gestapoului, condusă de doctorul Kaltenbrünner, braţul drept al lui Himmler. Keitel şi-a adus aminte, într-adevăr, comunicarea telefonică pe care a solicitat-o Stauffeberg şi că a părăsit sala de conferinţe cu câteva minute înainte de explozie. În urma verificărilor s-a determinat că nu a avut loc nicio convorbire cu Berlinul la acea oră. În plus, cei trei specialişti în exploziv, ceruţi la faţa locului de Himmler, deîndată ce au sosit la Wolfsschanze, au reuşit să reconstituie sub forma unui puzzle, servieta lui Stauffeberg, adunând resturi din piele şi din metal. Aceşti tehnicieni au găsit de asemenea detonatorul care a provocat explozia bombei. În fine, mărturia şoferului maşinii care l-a condus pe Stauffeberg la aerodrom, după plecarea sa precipitată de la Cartierul General, a permis de a se găsi puţină încărcătură de hexogen de care autorul atentatului se debarasase pe drumul de întoarcere. În urma probelor indubitabile obţinute, vinovăţia lui Stauffeberg nu putea fi pusă la îndoială. Hitler, care nu credea că este vorba de un act izolat ci de un adevărat complot, un atentat ordonat de clica de ofiţeri, l-a numit pe Himmler comandantul şef al Forţelor Armate de Interior (Ersatzhheere), însărcinându-l de a menţine ordinea pe teritoriul Reichului. Acesta, a primit puteri absolute, inclusiv aceea de a aresta orice militar care i se părea suspect, oricare ar fi fost gradul său militar sau serviciile pe care le-ar fi adus Germaniei, şi chiar de a-l ucide la cea mai mică formă de rezistenţă. Heinrich Himmler, considerat de Führer ca unul dintre colaboratorii săi cei mai fideli (der treue Heinrich), a acceptat această misiune declarând simplu: “Fürerul meu puteţi conta pe mine!” După căderea celui de-al III-lea Reich, s-au descoperit însă documente ale serviciilor secrete ale Gestapoului, conduse de Himmler, care atestă faptul că era perfect la curent, chiar înainte de 20 iulie, de conspiraţia care urma să se producă. Atunci, din ce motiv Reichsfurerul Himmler care, de câteva luni, era pe pista conjuraţilor, nu a suflat o vorbă lui Adolf Hitler? Urma oare să-l trădeze pe şeful său? Juca joc dublu? Aceste ipoteze apar perfect plauzibile în lumina evenimentelor care au precedat agonia Germaniei hitleriste. Personalitatea lui Claus von Stauffenberg merită de a fi cunoscută. Născut în 1907, el a fost crescut într-o familie de aristocraţi, originară din Suab. Străbunicul său, ilustrul mareşal von Gneisenau, a luptat împotriva lui Napoleon I. Tatăl lui Stauffenberg a fost mareşal la curtea ultimului rege de Wurtenberg. El-însuşi, în pofida atracţiei pentru arhitectură, a ales în cele din urmă cariera armelor şi a intrat la Şcoala militară. A fost un ofiţer extraordinar de dotat. Catolic practicant, spirit strălucitor şi cultivat, contele von Stauffenberg era un om extrem de inteligent, dinamic, echilibrat, atras de echitaţie, de sport şi de arte, cum şi de muzică şi de poezie. Şi a fost prieten şi un discipol al poetului Ehenan Stefan George. Să mai precizăm că în aprilie 1945, Himmler a încercat să negocieze, fără Fuher, cu Aliaţii occidentali, graţie bunelor oficii ale contelui Bernadotte, nepotul regelui Suediei. În timpul venirii la putere al regimului naţional-socialist, Stauffenberg a fost constrâns, ca toţi camarazii săi de promoţie, de a depune jurămât lui Hitler. A făcut-o fără niciun entuziasm. O vreme, a părut că este un nazist fanatic. Valul de pogromuri care a bântuit Germania începând cu 1938, l-a tulburat profund. „Ce reânnoire putem spera, se întreba el, atunci când bandele armate de S.S.-işti, la ordinele noilor stăpâni ai Reich-ului, parcurg străzile capitalei maltratând evrei şi incendiindu-le templele?” Îndoielile sale s-au transformat în angoasă când, în septembrie 1938, a văzut că se profilează la orizont spectrul războiului, un război la care, ştia bine, Germania nu era încă pregătită. Der Narr macht Krieg! (Un război pregătit imbecil! , a spus Stauffenberg prietenilor săi. Era deci, evident că, din acel moment se opunea lui Hitler. Dar ostilitatea sa a început un an mai târziu. Tânărul ofiţer trebuia să-şi ia postul în primire. S-a despărţit de soţia sa, Ellen Marion (care aştepta al cincelea copil al său) şi s-a dus în Polonia cu o divizie de Panzere, apoi a ajuns la statul-major, a făcut campania din Franţa (Sedan, Saint-Omer, Abbeville) şi a asistat la tragedia de la Dunkerque, la ocuparea Parisului, oraş deschis, după care s-a instalat cu statul-major la Fontainebleau. Încurajat de succesele nesperate, camarazii săi exaltau, însă Stauffenberg a rămas circumspect. Îi cunoaşte pe englezi şi îndârjirea lor de a continua lupta. Şi ştia că aceasta nu era câştigată de Hitler. În iunie 1941, Stauffenberg a fost trimis pe frontul de Est În calitatea sa de ofiţer de stat-major, a fost afectat Cartierului general din Ucraina, la Vinnitza. În Rusia a petrecut aproape 20 de luni în cursul cărora a învăţat să cunoască popoarele slave şi dorinţa lor nestrămutată de a rezista opresiunii. A asistat la violenţele exercitate de trupele de S.S. şi de S.D. special formate în acest scop, contra prizonierilor de război şi populaţiilor civile; a fost martorul deportărilor masive de muncitori forţaţi (bărbaţi şi femei), de jefuire a bisericilor şi a instituţiilor culturale; a asistat la asasinarea comisarilor politici, a comuniştilor şi evreilor. A văzut tinerele evreice tremurând de teamă, pradă furiei şi urei soldaţilor germani care le-au umilit, jignit sau abuzat de ele. Atunci ochii lui Stauffenberg s-au deschis la realitatea hitleristă. Acesta era războiul just pe care îl propovăduia Hitler şi acoliţii lui? Şederea sa lungă în Rusia i-a permis să înţeleagă adevărata faţă a hitlerismului. Decizia sa era luată... Pe frontul din Ucraina a întâlnit doi oameni care vor da existenţei sale o nouă orientare: generalii von Treschkov şi Schlabredorff. Amândoi erau dezgustaţi de strategia empirică a Führerului care, zi după zi, ducea la dezastru armata germană. Şi, la fel ca şi Stauffenberg, dezaprobau procedeele inumane de care se foloseau cei doi delegaţi ai Reichului, Martin Bormann şi Alfred Rosenberg, pentru a administra teritoriile ocupate. De asemenea, cei doi generali erau decişi să facă tot ce le stătea în putinţă pentru a-l ucide pe Hitler. De altfel, ei au recunoscut că Stauffenberg era omul pe care îl căutau. Dar la începutul lui februarie 1943, Claus von Stauffenberg, al cărui moral a fost profund zdruncinat după înfrângerea de la Stalingrad, a solicitat cu insistenţă mutarea sa. Dorea să lupte în prima linie, însă în altă parte decât în Rusia. Dorinţele sale au fost rapid ascultate şi a fost mutat la divizia 10 Panzer din Afrika Korps, operând pe frontul din Tunisia, unde a ajuns, pe calea aerului, la noul său post de ofiţer de operaţii. În acea perioadă se dădeau lupte crâncene în apropiere de frontiera libaneză între armata lui Rommel şi forţele aliate. La 7 aprilie 1943, maşina care îl transporta pe Stauffenberg a fost cuprinsă deodată de o jerbă de foc trimisă de un avion de bombardament. Grav atins, Stauffenberg a fost evacuat, câteva zile mai târziu la un spital militar din Munchen. Timp de câteva săptămâni, s-a zbătut între viaţă şi moarte şi, în fine, a fost salvat. Dar tânărul ofiţer frumos, nu erar acum decât un infirm. Claus von Stauffenberg şi-a pierdut ochiul stâng, mâna dreaptă, două degete de la mâna stângă şi purta pe tot corpul său urmele unor arsuri grave. Totuşi, datorită forţei voinţei şi perseverenţei sale, a ajuns să se folosească de mâna sa mutilată; şi, departe de a renunţa la luptă, ardea de nerăbdare de a se reîntoarce la datoria sa. „Simt că trebuie să fac ceva mai mult pentru Germania,” a spus soţiei venită să-l viziteze la spital. „Noi, ofiţerii de stat-major, trebuie să ne asumăm partea noastră de responsabilitate.” Numai că Ellen Marian Stanffenberg ignora toate activităţile soţului său. În cursul verii, pe când era în convalescenţă, Stauffenberg i-a scris prietenului său, generalul Olbricht, şeful biroului general al Armatei, ataşat la Bendlerstrasse (ministerul de Război), pentru a-i cere să-l reintegreze în serviciul activ. Din luna septembrie, Stauffenberg era promovat la gradul de locotenent-colonel şi numit şef de stat-major al generalului Olbricht. Colaborarea strânsă la ministerul de Război a acestor doi ofiţeri profund antinazişti s-a dovedit extrem de fructuoasă. Curând numeroase personalităţi de prim plan s-au alăturat mişcării, şi conjuraţia s-a extins considerabil. Astfel s-a aflat mai târziu că de fapt mica clică de ofiţeri, de care amintea Hitler după atentatul de la 20 iulie, cuprindea practic aproape toată elita cadrelor superioare a armatei germane. Numele feldmareşalului Witzleben şi ale generalului Beck se găseau înscrise în capul listei, căci ei trebuiau să preia puterea şi să constituie un guvern provizoriu după dispariţia dictatorului. Dar mulţi dintre ofiţerii de grad înalt figurau pe lista neagră întocmită de serviciile Gestapoului. Printre personajele cele mai reprezentative, cităm (în afară de cei deja menţionaţi) pe generalul Wagner, şeful serviciilor Cartierului General al Armatei; generalul von Falkenhausen, guvernatorul militar al Belgiei; generalul von Stülpnagel, guvernatorul militar al Franţei; generalul Stieff, ataşat serviciului comandamentului O.K.H.; generalul Felliebel, şeful transmisiunilor al O.K.W.etc. Mareşalul Erwin Rommel , idolul poporului german, poreclit „Vulpea deşertului”, nu a întârziat de a se implica în această poveste. Dar ar fi o mare eroare a crede că conjuraţia antihitleristă a fost exclusiv militară. În realitate, dacă clanul ofiţerilor militari a fost dominant, era tocmai pentru că numai Armata poseda forţa necesară pentru a doborâ dictatura sângeroasă a lui Hitler. În acest timp vasta mişcare antinazistă din anul 1944 a cuprins toate straturile sociale, de la înalta aristocraţie până la cel mai umil muncitor. Nici Biserica nu a rămas indiferentă. Astfel, în jurul conjuraţiei, reprezentanţii nobilimii, ca Halen, Mumm, Gutenberg, alături de înalţi funcţionari, ca doctorul Goerdeler, Bürgermeister din Leipzig, doctorul Stroelin, Oberbürgermeister deStutgart, contele Helldorf, prefectul Poliţiei din Berlin etc., sindicalişti ca Leuschner şi Leber, oameni din sânul Bisericii ca Wirmer, Berhard Letterhaus, Monsegniorul Muller, ale căror voci s-au ridicat cel mai des (în pofida ameninţării cu represiunea nazistă) pentru a stigmatiza excesele şi crimele regimului hitlerist. Raporturile detaliate ale Gestapoului, descoperite la sfârşitul războiului, ne dezvăluie că a existat un adevărat plan insurecţional elaborat de conjuraţie sub numele convenţional Walkyrie. Şi, rămâne un mare mister, de ce serviciile secrete conduse de Himmler, nu au încercat să distrugă această complexă conspiraţie ale cărei ramificaţii se întindeau nu doar în cele mai mari oraşe ale Germaniei, ci şi în ţările occidentale cucerite de Armata hitleristă. De fapt, un raport al Gestapoului, data la 21 iulie 1944, menţiona : “ Din martie şi ai ales după mai 1944 s-au decis măsurile care ar urma după moartea Führerului. Comandanţii regiunilor militare aveau în valizelor lor ascunse plicuri pe care nu trebuiau să le deschidă decâ la recepţionarea cuvântului – cod de la Berlin Walkyrie.” Acest nume, ales pentru o operaţie care, în realitate, trebuia să constituie un adevărat puci militar declanşat de Armata regulară de interior (unităţi de rezervă compuse din recruţi tineri), contra forţelor paralele pur naziste: S.S. şi S.D., exista deja înainte de elaborarea planului insurecţional. Conjuraţii nu au făcut decâ să preia în contul său planul Walkyrie stabilit la ordinul lui Hitler, ca prevedere a tulburărilor care, erau susceptibile de a povoca, în interiorul Reichului, pe cele cinci milioane de muncitori străini cae se găseau acolo atunci. Oare conjuraţii au ales să se folosească de un cuvânt – cod tocmai pentru a creşte confuzia şi a exploata, în profitul lor, anumite proiecte cunoscute de autorităţile legale? Era o manevră abilă şi inteligentă? Orice ar fi fost, este fără nicio îndoială că planul Walkyrie hitlerist a fost sensibil îmbunătăţit de către conspiratori, graţie muncii lui Stauffeberg şi a şefilor săi ierarhici, Olbricht, Fellgiebel şi Fromm, toţi aceşti ofiţeri superiori care au transformat clădirile austere de la Bendlerstrasse într-o veritabilă fortăreaţă antihitleristă. Planul conjuraţilor prevedea că, deîndată ce Hitler era eliminat, ordinul Walkyrie va fi lansat de generalul Olbricht, în timp ce Fellgiebel tăia toate comunicaţiile cu cartierul General de la Rastenburg. Imediat trupele Wehrmachtului, staţionate la Berlin, treceau la acţiune, inclusiv unităţile Panzer. „Armata germană ni se va opune fără ezitare”, afirma generalul Beck, unul dintre şefii conjuraţiei. Soldaţii ni se vor supune orbeşte pentru că supunerea totală la o disciplină implacabilă constituie virtutea dominantă a armatei noastre, o virtute de altfel conformă cu tradiţia ancestrală.” Astfel, graţie intervenţiei hotărâte a forţelor de interior, localurile Cancelariei şi principalele clădiri publice vor fi ocupate de trupe. Universităţile pro-hitleriste S.S. şi S.D. vor fi capturate şi dezarmate, cât şi şefii lor. În paralel cu aceată acţiune în capitală, mişcări analoage se vor desfăşura, în toate marile oraşe ale provinciei, în conformitate cu ordinele transmise de telescriptori. Puterea instaurată de Hitler va fi atunci abolită şi-i va succeda un guvern provizoriu, avându-l în fruntea sa pe mareşalul Witzleben şi pe generalul Beck care, menţinând ordinea în interiorul Reichului, vor lua contact cu Aliaţii occidentali în vederea negocierii condiţiilor unui armistiţiu. Când, după atentatul eşuat, Goebbles a aflat de rapoartele Gestapoului, a început să ia în derâdere planurile conjuraţilor. „Această operaţie Walkyrie, a ţipat el, constituie cea mai colosală prostie care s-a imaginat.” Dar eşecul atentatului trebuia să pună capăt, în mod brutal, visului conspiratorilor. Totuşi fanfaronada lui Goebbles nu a impresionat pe nimeni. De fapt, planul Walkyrie creat de Stauffenberg şi de prietenii săi nu avea nimic utopic şi avea toate şansele de a reuşi în cazul în care dictatorul era eliminat. Cu atât mai mult cu cât moartea lui Hitler elimina şi ultimile scrupule ale ofiţerilor care încă ezitau de a se alătura mişcării din motiv de jurământ dat Führerului. Succesul operaţiei a fost de altfel total la Paris, la 20 iulie, până în momentul în care grupul conjuraţilor, prezidat de generalul von Stülpnagel, a aflat, târziu în noapte, că atentatul lui Stauffenberg eşuase. La Berlin însă, ezitările lui Olbricht, care nu a declanşat operaţia Walkyrie, aşteptând venirea lui Stauffenberg, cât şi tergiversările lui Fromm care a avut o atitudine oscilantă, au făcut să se renunţe la planul insurecţional şi să se piardă timp preţios. Ordinele decisive su fost date mult prea târziu… In alocuţiunea sa radiodifuzată în noapte de 20 spre 21 iulie, Hitler a declarat între altele: „ …De data asta, vom regla conturile cu clica conspiratorilor! Vom regla contul în felul în care ne este familiar nouă, naţional-socialiştilor!” Ameninţarea nu a fost proferată în van. Ea va fi ţinută dincolo de orice s-ar fi putut imagina. Represiunea nazistă a lovit fără milă şi fără discriminare vinovaţi şi nevinovaţi, bărbaţi şI femei, uneori chiar copii. Familiile conjuraţilor au fost decimate. Aproximativ 5000 de persoane au plătit cu viaţa lor o crimă la care majoritate dintre ele nu fost amestecate. Bărbaţii şI femeile au fost trimişi fără mile în lagărele de exterminare. Nebunia sângeroasă a naziştilor nu avea limite. Nici chiar liniştea morţilor nu a fost respectată. Considerând că, după lovitură, că sfârşitul lui Beck, al lui Olbricht, al lui Stauffenberg şi al lui prietenului său Merz von Kirnheim a fost prea rapid, Himmler a ordonat ca corpurile lor să fie exhumate, profanate şi arse, chiar de a doua zi a execuţiilor sumare! Iar Himmler jubila… Într-o alocuţiune pronunţată la 3 august, el a declarat: „Am dat ordinul de a arde cadavrale şi de a împrăştia cenuşa în lagăre. Nu vrem să păstrăm nici cea mai mică amintire a acestor oameni nici a celor care li se vor alătura!” După toate atrocităţile comise de nazişti în săptămânile care au urmat atentatului de la 20 iulie, după parodia de justiţie a Tribunalului poporului (Wolksgericht), după nenumărate sentinţe la moarte, făcute în serie, de către preşedintele Freisler, după execuţiile generalilor (au fost spânzuraţi cu ajutoru corzilor de pian, sub camerele de filmat cinematografice, care au înregistrat toate detaliile supliciului), după masacrarea inocenţilor şi profanarea cadavrelor, se putea crede că fusese atinsă limita extremă a ororii. Dar naziştii nu s-au oprit aici… Mareşalul Rommel, a cărui participare la conjuraţie a fost stabilită de Gestapo, a primit la 14 octombrie 1944, în proprietatea sa de la Herrlingen (în apropiere de Ulmm) unde se retrăsese în urma rănilor grave suferite pe frontul de Vest, vizita a doi emisari ai Führerului. Aceştia erau însărcinaţi de Hitler de a-i propune mareşalului următoarele: sau îşi va pune singur capăt zilelor, cu ajutorul otrăvii pe care o avea la el sau, în caz de refuz, va fi adus în faţa faimosului Tribunal al poporului. În prima ipoteză, Hitler îşi lua angajamentul de a celebra, în onoarea lui Rommel, funeralii naţionale, În plus, nu se va atinge de niciun membru al familiei. În schimb, în a doua ipoteză, Hitler a ţinut să-l avertizeze pe mareşal că nu-i putea da nicio garanţie privind securitatea părinţilor săi şi a familiei sale (în special soţiei şi fiului său) şi că va avea parte de dispreţul public al întregii armate germane. În faţa unei asemenea dileme, alegerea lui Rommel era previzibilă: a preferat să se sinucidă. Fiindcă şi-a dat cuvântul, Hitler a ordonat să se celebreze funeralii demne de un erou, şi mareşalul von Rundstedt a fost însărcinat de a pronunţa în faţa sicriului unde se odihnea Vulpea deşertului un discurs. Discursul, pregătit dinainte, conţinea următoarea frază: „Inima lui aparţine Führerului nostru!”
articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam