Minele de uraniu din România

Povestea minelor de uraniu din România a început în primii ani de comunism, o dată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“, cu scopul de sprijinire a programului nuclear militar sovietic. De la începutul anilor 1950 au început prospecţiile pentru găsirea zăcămintelor de uraniu în zona montană a Banatului şi Bihorului, şi în cea a minelor din Apuseni.

„În anul 1951, echipe sovietice, autorizate de autorităţile române au intrat în toate galeriile accesibile din zonă (multe erau însă surpate), cu aparatură specială pentru detectarea uraniului. Nici o persoană din afara echipei nu a fost admisă să intre în mină cu echipa sovietică. Nu cunoaştem rezultatul prospecţiunii acesteia, şi ne îndoim că autorităţile române le-ar fi aflat vreodată!“, relata inginerul Petru Olosu, despre modul în care au avut loc aceste prospecţii, la mina Stănija, din Munţii Apuseni.

Prima exploatare de uraniu a fost deschisă în 1952 la Băiţa Plai (judeţul Bihor), în ...
... Munţii Apuseni. Aproape 20.000 de oameni au lucrat în carierele miniere şi mai apoi în galeriile din munţi care se întindeau pe zeci de kilometri, ajungând pe teritoriul a trei judeţe: Bihor, Alba şi Arad. O poveste ciudată dezvăluie rapiditatea cu care sovieticii au înfiinţat exploatarea.

„Aici fusese depistată, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, din avion, o anomalie emanometrică. Germanii au conturat destul de bine zăcământul, însa n-au mai apucat să-l cerceteze în detaliu, pentru că au fost nevoiţi să se retragă. Există afirmaţii conform cărora ruşii au preluat planurile de cercetare şi exploatare ale germanilor şi n-au făcut decât să le dezvolte.

Cercetarea s-a facut, într-adevăr, extrem de rapid, zăcământul intrând în exploatare după un an, prin Societatea Sovrom Kvartit. S-a exploatat în carieră deschisă, într-un ritm ametiţor, probabil pe vremea aceea aparand si expresia: oricând din munţi el face-o vale. Într-adevăr, începând de la trei kilometri de Băiţa Plai, e vizibilă ilustrarea materială a acestei expresii. S-a lucrat cu soldaţi şi deţinuţi politici şi cu ţăranii din Apuseni, uluiţi de salariile (pentru ei imense) oferite. În ce măsură ştiau ei cu ce substanţă periculoasă lucrează? E greu de spus…

Dat fiind că, după ani şi ani, au fost găsite în fundaţiile caselor lor pietre cu un conţinut ridicat de uraniu, e de presupus că nu li s-a spus nimic! Deţinuţii oricum nu contau – ei erau <>, iar soldaţii oricum trebuiau să fie mândri că erau <> şi contribuiau la <>. Cu toate acestea, cel puţin pentru <>, o parte dintre normele de protecţie a muncii erau respectate mult mai bine decât ani şi ani mai târziu, după ce ruşii se retrăseseră de mult”, informează un raport al Federaţiei Naţionale Mine Energie.

Timp de zece ani, din minele Bihorului s-au extras milioane de tone de minereu uranifer. Minereul era măcinat la Ştei, oraşul care primise numele Dr. Petru Groza, apoi lua calea URSS-ului. În această perioadă aproape 20.000 de tone de uraniu metal au fost livrate în Uniunea Sovietică, preţul imens fiind plătit de români.

Din 1961, România nu a a mai trimis uraniu vecinului de la răsărit, însă exploatările au continuat. Cea mai importantă mină de uraniu rămasă în Bihor a purtat numele Avram Iancu, iar în anii „de glorie“ ai exploatării aici lucrau 4.000 de oameni. Mina şi-a încetat activitate în 1998, iar până în 2009 toate exploatările din Bihor s-au închis. Din anii 1960, treptat, munca oamenilor în minele de uraniu s-a transformat într-un adevărat calvar.

„Condiţiile de protecţie a muncii s-au degradat din ce în ce mai mult: apa pentru duşul obligatoriu de la ieşirea din schimb a fost raţionalizată, masa caldă obligatorie s-a transformat în câteva cutii de pate, dispensarul de la gura minei, care ar fi trebuit să aibă şi evidenţa evoluţiei angajaţilor din punct de vedere al sănătăţii, chiar şi după părăsirea locului de muncă în mediu radioactiv, a fost desfiinţat, chiar şi staţia de tratare a apelor uzate de mină a fost lăsată în paragină începând din anii ’80 - ea încetând să funcţioneze şi lăsând satele din aval să fie poluate. La dozimetrele individuale se renunţase din anii '70“, informa raportul Federaţiei Naţionale Mine Energie.

Între timp, interesul pentru exploatările uranifere a continuat să crească. Între anii 1963 şi 1968 s-au identificat zcămintele din Carpaţii Orientali, de la Crucea, Brotuşana şi Grinţieş. La începutul anilor 1970 s-a înfiinţat Întreprinderea Metalelor Rare Bucureşti, Întreprinderea minieră Banatul - Oraviţa şi Întreprinderea Minieră Bohor Dr. Petru Groza (oraşul Ştei).

În anul 1978 s-a pus în funcţiune Uzina de concentrare hidrometalurgică a uraniului de la Feldioara. În anul 1983 a fost pus în funcţiune zăcământul Crucea, din Carpaţii Occidentali. În Banat, cea mai cunoscută dintre minele de uraniu a fost înfiinţată în Ciudanoviţa, din Caraş Severin. A funcţionat până la mijlocul anilor 1990, dar a avut o amploare redusă faţă de minele din Apuseni. Urmările exploatării au fost condiderate catastrofale de organizaţiile ecologiste.

Acestea au reclamat că haldele fostelor mine de uraniu au rămas neacoperite în totalitate, iar rezidurile periculoase ajung în apa freatică. Conform organizaţiilor de mediu, citate în presă, în anul 2016, la Ciudanoviţa, radiaţiile de uraniu depăşau de 100 de ori limita de alertă. Ecologiştii susţineau că neecologizarea celor 22 de halde reprezintă un pericol permanent nu doar pentru cei câteva sute de localnici din Ciudanoviţa, dar şi pentru populaţia din zona Caraş-Severinului.