Web Analytics

★★★★★

Invăţământul românesc în sec. XIX

Se cunoaşte foarte bine faptul că noi românii nu am avut instituţii de învăţământ decât târziu, în secolul al XVII-lea, în comparaţie cu alte popoare, pe al căror teritoriu existau universităţi încă de pe vremea când Ţara Românescă şi Moldova abia vedeau lumina zilei. Cea mai mare vină pentru acest lucru, această nenorocire a neamului românesc, o poartă războaiele cu marile puteri ce ne-au înconjurat dar şi conflictele interne, care au măcinat ţara atâta vreme. Războaiele pentru că noi românii nu am putut să ne dezvoltăm o cultură într-un mod sănătos, aşa cum se întâmplă mai mereu într-un stat, ci a trebuit să stăm dârji în faţa turcilor şi a altor popoare ce ne-au înconjurat, care au căutat mereu să ne supună. Când sultanul intra în ţară, domnii noştri se retrăgeau în munţi şi ardeau recoltele în urma lor, se otrăveau fântâni, oamenii plecau şi se ascundea astfel că lăsau pustiu ...
... în urma lor. Unde mai pui că şi sultanul venea cu armata şi aduceau mari distrugeri oraşelor şi satelor. La fel şi tătarii. Când venea urgia tătărească, venea şi dezastrul pentru bieţii oameni, care nu se puteau dezmetici din ultimul atac, că imediat venea nomadul şi ataca din nou, spre a duce bogăţii către hanul lui, pe care-l considera Împăratul Împăraţilor. Poate că de-aia nici nu am avut oraşe mari, precum cele din vest. Ce rost avea să construieşti azi, când mâine putea veni din nou nenorocirea peste tine şi-ţi distrugea tot. Din această cauză nici domnii nu s-au putut axa pe viaţa culturală. Atâtea biruri şi războaie pe care trebuiau să le poarte cu năvălitorii îi făceau să-şi mute gândurile de la ştiinţă şi carte. Sistemul de succesiune la tron din cele două Ţări Române, unul foarte neproductiv de altfel, a fost şi el de vină. Luptele ce nu se opreau dintre diferiţii moştenitori ai căte unui domn, fie că erau fii, nepoţi, unchi, bastarzi etc. duceau doar la nenorociri. Nu poţi face lucruri mari când ai foarte puţin timp la dispoziţie. Marile domnii se consolidează în timp, iar domniile lungi au fost cele mai productive: domnia unui Ştefan, unui Mircea, unui Alexandru sunt cele mai bune exemple. Cu toate că existau centre de învăţătură în mănăstiri, acestea nu se puteau compara cu marile centre universitare ce se găseau în Franţa, Marea Britanie, Spania sau Italia. Abia pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, unificatorul celor două Principate Danubiene, apar şi primele universităţi, la Iaşi şi Bucureşti. Dar chiar şi înaintea lui domnitori precum Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu care au fost interesaţi de acest subiect şi care au fondat instituţii de învăţământ: vezi Academia Domnească din Bucureşti sau Academia de la Trei Ierarhi. Oricum, chiar şi prin secolul al XIX-lea educaţia nu era accesibilă tuturor şi era greu pentru un fiu de ţăran să ajungă să ştie carte. Şansele nu erau egale atunci, erau alte vremuri. Fiii de boieri mergeau la şcoli, dar mulţi fiind interesaţi de alte lucruri decât de carte, abandonau sau nu foloseau cele învăţate la nimic. Poate era şi un fel de modă la acea vreme să-ţi trimiţi copilul la şcoală pentru ca apoi să-l ţii pe moşie, dar cu siguranţă un factor care a influenţat acest lucru, şi anume abandonul studiilor sau nefolosirea lor, se datorează şi faptului că cei mai mulţi fii de boieri, având tot ce ar putea dori, dar şi o moştenire asigurată, nu se mai interesau de carte. Chiar şi astăzi putem vedea la fel. Totuşi, boierii puneau mare preţuire pe activităţile sportive dar şi pe învăţătură, aşa cum vom vedea şi din scrisoarea unui francez, Francois Recordon, unde surprinde şi unele lucruri bune despre educaţia ce li se dădea copiilor de boieri, dar şi unele lucruri rele, care, din păcate, erau mult mai numeroase. Cu toate că în fragmentul ce urmează se vorbeşte mai mult despre educaţia de acasă, cum am spune noi „cei 7 ani de-acasă”, am ţinut să fac acele precizări de mai sus în legătură cu învăţământul românesc. Marius Ionescu, mai 2013 Francois Recordon (1795-1844), fiul unui negustor, a ajuns prima oară la Bucureşti atunci când tatăl său cumpără în noiembrie 1818 un han cu 8 prăvălii în mahalaua Arhimandritului, afacere care îi aduce o avere frumoasă. Hanul fusese cumpărat de la marele logofăt Constantin Dudescu. Recordon ajunge la 1815 la Bucureşti unde devine secretarul de limbă franceză al domnitorului Ion Gheorghe Caragea (1812-1818), căruia îi plăcea foarte mult de dânsul, francezul ajutându-l în relaţiile sale cu Geneva. Acesta moşteneşte averea tatălui său, după moartea sa, pe care o lichidează rapid, iar după evenimentele Revoluţiei de la 1821 a lui Tudor din Vladimiri, acesta părăseşte pentru totdeauna Bucureştiul. Tot în anul în care Tudor din Vladimiri conducea Revoluţia, francezul publică la Paris Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants écrites de 1815 à 1821 avec le rélation des dernierés événements qui y ont eu lieu lucrare dedicată lui Ion Gheorghe Caragea şi concepută sub forma unor scrisori. S-a întors în cantonul său natal, Vaud din Elveţia, unde a murit la 1844. Iată aici Scrisoarea a VIII-a intitulată Educaţia fizică şi morală a tinerilor boieri; cea a tinerelor fete. Preceptori. Şcoala publică din Bucureşti. Învăţătura copiilor din popor Educaţia românilor n-a ajuns încă la un înalt grad de desăvârşire, cu toate razele de lumină care străbat zilnic întunericul neştiinţei în care a fost cufundată ţara lor până în ziua când a primit ca suverani pe domnii fanarioţi. Printre aceştia, care au introdus curând limba lor la boieri, s-au găsit mai mulţi ocrotitori ai ştiinţei şi literelor, încurajând pe aceia care se îndeletniceau cu ele şi înfiinţând şcoli publice, cărora le-au afectat fonduri însemnate pentru plata unor învăţători destoinici aduşi din ţări străine. Educaţia fizică, ce înrâureşte atât de puternic asupra principiilor care se inculcă copiilor şi asupra progreselor ce (se) fac, este lăsată aici cu totul în părăsire şi primii ani ai copilăriei, în cea mai mare supunere faţă de ele. Părinţii au foarte multă consideraţie pentru ele şi chiar în casele mari sunt ţinute pe cheltuiala stăpânilor cât timp vor să stea în familie, din care ajung oarecum să facă parte. Copiii le sunt atât de ataşaţi încât nu rareori îi vezi pe ţânci ajunşi oameni în toată firea, chiar cu barbă albă, având încă pentru ele grijă şi atenţii tandre, privindu-le ca pe o datorie sfântă. Copiii români se formează mult mai mult după exemplele pe care le au sub ochi decât după lecţiile şi dojanele care li se fac; de fapt dojanele lipsesc aproape cu totul ori adesea n-au alt scop decât de a-i // intimida fără să-i înveţe ce trebuie să facă ca să se îndrepte sau ca să merite aprobarea părinţilor lor, care de altfel sunt destul de puţin pretenţioşi; de obicei aceştia se mulţumesc cu o supunere deplină şi cu o dragoste ce seamănă cu adoraţie; de aceea căminele româneşti, indiferent de clasă, înfăţişează o imagine dintre cele mai înduioşătoare. Copiii stau în picioare în faţa părinţilor, doar că aceştia nu le spun să stea jos; sunt atenţi la cele mai mici prilejuri de a-i servi sau de a le întâmpina vreo dorinţă; le îmbrăţişează genunchii, le sărută respectuos mâna şi le cer binecuvântarea părintească, pe care n-o mai întâlneşti decât în cărţile sfinte şi în acele ţări unde nu a pătruns încă viciul. Această dragoste filială, sămânţa tuturor virtuţilor, nu produce totuşi la nobilime roadele aşteptate; dacă o educaţie îngrijită ar cultiva sufletele chemate spre virtute //, căci maximele perverse şi, mai ales, proastele exemple, care de atâtea ori rămân nepedepsite, le insuflă princpii condamnabile ca: egoismul, dispreţul faţă de dreptate şi de drepturile cele mai sfinte ale societăţii. Lăsaţi la cheremul slugilor, copiii ştiu din primii ani tot ce este în măsură să excite patimile lor născânde şi să le corupă moravurile. aStudiile tinerilor se mărginesc la învăţarea, de la opt până la 20 de ani, a limbii greceşti moderne şi, în general, a oarecăror cunoştinţe de greacă veche, franceză, geografie şi aritmetică. Limba română, limba lor maternă, n-o învaţă de obicei decât din practică, mulţi dintre ei nici nu ştiu s-o scrie, nici s-o citească, şi care nu are nici măcar o ortografie stabilită, astfel că ar putea fi socotită ca un adevărat dialect. Cât despre religie, românii nu o învaţă din exemplul // dat de preoţii lor. De aceea sunt mai legaţi de ceremoniile exterioare decât de cunoaşterea dogmelor. De altfel din cauza slabelor aptitudini şi puţinei silinţe pe care o arată tinerii la învăţătură, cei mai mulţi nu profită mult de ea, ceea ce desigur provine din cauza vieţii molatice pe care sunt obişnuiţi s-o ducă din copilărie şi care, împreună cu îmbrăcămintea lor, ne le îngăduie măcar să se dea unor jocuri care la alte neamuri par apanajul copilăriei, ca: alergatul, săritul şi altele asemănătoare, care, exersând judecata, îndemânarea, forţa şi alte însuşiri, le procură totodată recreaţii nevinovate. Nu înseamnă că nu s-ar găsi părinţi cu judecată care fac tot ce le stă în putinţă pentru a da copiilor lor nu numai o educaţie îngrijită – căci aceasta nu este cu putinţă câtă vreme sunt lângă ei -, dar cel puţin cunoştinţele cele mai potrivite pentru a-i face într-o zi folositori // patriei lor şi a le oferi această satisfacţie intimă pe care orice om învăţat o resimte văzându-se instruit într-o parte din marile secrete ale naturii şi simţindu-se astfel în stare să folosească, în cea mai mare măsură, însuşirile sufetului său. Unii părinţi, pătrunşi de această idee, fac toate sacrificiile necesare pentru educarea copiilor lor şi sunt unii chiar care se hotărăsc să se despartă de ei mai mulţi ani, trimiţându-i să facă lungi călătorii cu preceptorii lor şi să-şi continue studiile în cele mai bune universităţi din Franţa, Germania şi Italia. Tinerii băieţi, printr-o ciudăţenie destul de curioasă, sunt aproape toţi crescuţi în dispreţul celuilalt sex; aceasta merge atât de departe încât unii din ei, când ajung mari, fac pe misoginii, iar alţii le tratează ca pe sclave pe femeile care au avut nenorocul să ajungă soţiile lor. Nu vreau să spun că le ţin închise ca turcii; dimpotrivă, în unele privinţe ele // se bucură de o libertate tot atât de mare ca franţuzoaicele, ci vreau să vorbesc de supunerea pe care le-o pretind soţii lor şi de nesocotirea pe care o dau părerilor lor. Cum femeile nu poartă aici niciodată văl, un tânăr îmi spunea într-o zi că pentru bărbaţi asta e o mare nenorocire, susţinând că dacă l-ar avea, atunci când ar vedea faţa unei femei ar încerca o voluptate mult mai mare decât aceea pe care le-o trezeşte vederea unui gât frumos. Această părere, oricât de corectă ar putea fi în sinea ei, nu-mi pare mai puţin ciudată şi cred că puţini tineri aparţinând altor neamuri europene ar fi dispuşi să se supună unui astfel de instituţii, chiar cu speranţa unor satisfacţii la fel de mari ca cele de care vorbea tânărul român. Cât despre tinerele fete, nu primesc nici ele o educaţie asemănătoare celei pe care vechii greci o dădeau alor lor //; cuvintele de pudoare şi de modestie le sunt aproape tot atât de puţin cunoscute, ca şi virtuţile pe care acestea le desemnează; ele se caracterizează ma ales prin vanitate , uşurătatea şi principii slobode, aşa că numai firea lor bună poate să înlăture, în parte, aceste cusururi datorate relei lor educaţii care este şi mai neglijată decât cea a bărbaţilor. Se mulţumesc ca ele să ştie să vorbească puţin, să citească şi să scrie greaca modernă; cele care trec drept mai bine educate, cântă puţin la pian şi vorbesc puţin franţuzeşte, dar arareori au cea mai mică idee de istorie sau de geografie; fapt care vine, pe de o parte, din indulgenţa sau mai de grabă din orbirea părinţilor, dintre care mulţi îşi închipuie cât este deajuns pentru fericirea fiicelor lor să găsească o partidă bună înainte de vârsta de 17 sau 18 ani şi, pe de altă parte, din lenea sau chiar incapacitatea preceptorilor lor. Aceştia din urmă sunt greci // tineri, de obicei lipsiţi de avere în ţara lor şi care, mânaţi de o nobilă ambiţie s-au îndepărtat o vreme de patria lor, pentru ca mai târziu să revină cu cunoştinţe şi posibilităţi ce le vor permite o existenţă mai fericită şi mijloace de a-şi lumina compatrioţii. Cei mai mulţi dintre ei, înainte de a intra în slujba vreunui boier, învaţă timp de doi sau trei ani la şcoala publică din Bucureşti, mai totdeauna ocrotită de domni şi unde sunt vreo trei sute de elevi, dintre care mulţi străini şi din aceştia majoritatea tineri greci. În această şcoală se predă puţin limba română, greaca modernă, greaca veche, latina, franceza şi mai multe cursuri cuprinse sub denumirea de belle arte şi filosofie; dar răsurnările dese pe care le încearcă prin schimbarea profesorilor datorită rivalităţilor şi chiar a intrigilor făcute de pretendenţii la // asemenea locuri care sunt destul de lucrative, aceste pseudorevoluţii, aş zice, pricinuiesc adeseori lungi întreruperi ale cursurilor, întârzie şi frânează foarte mult emulaţia şi progresele discipolilor a căror neascultare este de altfel destul de mare, judecând după purtarea, nu prea de mult, a unuia din ei care, pentru a se răzbuna că fusese pălmuit şi supus altor jigniri din partea directorului şcolii, l-a pândit pe o stradă, nedându-se în lături să-l croiască cu ciomagul în cap şi chiar dacă nu l-a stâlcit cu totul, l-a împiedicat totuşi multă vreme să-şi îndeplinească slujba. Această întâmplare şi alte împrejurări au dezlănţuit una din acele „revoluţii” de care aminteam mai sus şi care nu sunt deloc rare, făcând să se schimbe, sub ochii mei, de patru ori rânduiala acestui aşezământ şi pe toţi profesorii în ptimii trei ani pe care i-am petrecut la Bucureşti, dar această şcoală a fost, în sfârşit //, organizată într-un fel care lasă să nădăjduiască faptul că elevii care o vor frecventa vor face progrese strălucite. Copiii din clasele de jos de la oraşe, ca şi cei de la ţară se duc la un fel de şcoli care se ţin cel mai adesea la uşa bisericilor şi sunt conduse de popii sau preoţii lor. Învăţătura pe care o predau este pe măsura auditorului necioplit şi se mărgineşte de obicei în a-i învăţa să citească şi să scrie româneşte foarte incorect, precum şi a băga în mintea acestor bieţi copii principii superstiţioase care le ţin loc de religie. Şi acum chiar cei ajung să primească asemenea cunoştinţe elementare sunt prea puţini, ar putea exista temerea că acest popor de treabă va rpmâne încă mult timp cufundat în neştiinţă, dacă n-ai vedea câţi oameni luminaţi şi puternici se silesc să-i lumineze; // îndemnaţi de acest nobil ţel au înfiinţat la Bucureşti o şcoală de învăţământ mutual şi îşi propun să introducă această metodă în toată ţara. Sursa: Francois Recordon, Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants écrites de 1815 à 1821 avec le rélation des dernierés événements qui y ont eu lieu, Paris, 1821. Traducerea: Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Ţările Române în sec. al XIX-lea, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2004, pp. 685-688
articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam