În 1926, Marina Română a comandat în Italia construcţia unui submarin torpilor de tonaj mijlociu; în mod logic, s-a comandat totodată și o navă-bază, pentru că submarinul ar fi avut nevoie de stație electrică pentru acumulatoare, de atelier de pregătire a torpilelor, de cazarmă pentru echipaj etc.

Construcția submarinului și a navei-bază a fost repartizată șantierului Guarnaro din Fiume (astăzi portul croat Rjeka). Ca urmare, în iunie 1927 a plecat acolo o comisie română de supraveghere, cuprinzând ofițerii și maiștrii destinați navei-bază și submarinului. Ofițerii și maiștrii români au fost puși în situația de a sta zi de zi în haine de lucru pe calele șantierului, familiarizându-se cu construcția acestui nou tip de navă, cu agregatele și instalațiile de la bord, urmărind îndeaproape respectarea prevederilor caietelor de sarcini.

Soluția constructivă a „Delfinului” – așa s-a numit primul submarin românesc – s-a inspirat din planurile de bază germane, care se dovediseră cele mai eficiente în război, dar îmbinând şi elemente de tehnică italiană și franceză. S-a urmărit înzestrarea navei cu agregate din cele mai noi. Pentru periscoapele „Zeiss”, președintele comisiei s-a deplasat la Kiel; tuburile de lansare și torpilele au fost furnizate de filiala renumitei case „Whitehead” din Napoli, tunul de 102 mm a fost comandat firmei suedeze „Bofors”. Fabrica din Monza a livrat bateria de acumulatoare tip „Tudor”.

În iunie 1931, nava-bază a sfârșit probele de recepție și a plecat spre țară. Avea 1.609 tone deplasament, 2 tunuri navale de 102 mm „Bofors”, 2 tunuri ușoare și viteza de 14 noduri. A făcut călătoria de la Fiume în 115 ore, fără escală, ajungând la 20 iunie la Constanța.

„Delfinul” nu era însă gata. Cum nici în decembrie 1931 submarinul nu a fost gata pentru recepție, statul român a reziliat contractul și a dat în judecată șantierul, cerând despăgubiri. Procesul a dat câștig de cauză statului român, însă, conform legislației italiene, sentința unei instanțe străine împotriva unei întreprinderi italiene nu putea fi aplicată fără avizul statului italian. Lucrurile au rămas așa mai bine de 3 ani.

În august 1935 s-au reluat tratativele cu șantierul italian. Din costul total de 150 milioane lei fușeseră plătite deja 135 de milioane. În octombrie 1935, nava-bază – care fusese între timp folosită ca navă-școală – a făcut o călătorie de instrucție până la Fiume cu comisia de recepție. Probele nu au corespuns în întregime, dar proba principală de rezistență în imersiune a dat satisfacție. Submarinul a coborât până la 82 m și a revenit la suprafață în bune condiții. S-a convenit ca șantierul să rezolve până în primăvară problemele tehnice restante la bord, nava-bază înapoindu-se la Constanța. La 7 februarie 1936, ea a plecat din nou la Fiume și, la 9 mai 1936, în cadrul unei solemnități, comandorul Victor Schmidt a preluat submarinul, ridicând la bord pavilionul românesc.

„Delfinul” avea un deplasament de 650 t la suprafață, 900 t în imersiune, 6 tuburi lanstorpile de 533 mm, 1 tun naval de 102 mm și două periscoape „Zeiss”. Viteza de 14 noduri la suprafață îi era dată de motoare diesel de 1600 CP, iar cea de 9 noduri în imersiune de motoare electrice alimentate de o baterie proprie de acumulatoare. Echipajul urma să aibă 40 de oameni, din care 6 ofițeri, 26 maiștri și subofițeri și 8 marinari. Un ușor defect de stabilitate in imersiune fusese compensat cu o mică suprastructură spre pupa („cocoașă”).

Submarinul a rămas încă trei săptămâni la Fiume, apoi, însoțit de nava-bază, a plecat la Napoli pentru a-și ambarca torpilele. Sub comanda primului său comandant, căpitanul Victor Voinescu, a ajuns la 27 iunie 1936 la Constanța și apoi a fost oficial încadrat în Divizia de Mare la 15 august 1936, cu prilejul Zilei Marinei.

Pentru Marina Română, înzestrarea flotei cu un submarin, o navă cu un grad special de tehnicitate, însemna un motiv de mulțumire și mândrie. În 1937, Subsecretariatul de Stat al Marinei a comandat alte două submarine (S1 şi S2). Spre a evita eventuale noi neajunsuri cu șantiere străine și spre a încuraja industria națională, a fost preferată oferta Uzinelor Reșița.

În iunie 1940, submarinul „Delfinul”, aflat la Constanța, a fost trimis în larg, spre a fi ferit de eventuale bombardamente aeriene. A fost însă rechemat după scurt timp, prin rezolvarea crizei. Tot la Constanța s-a găsit submarinul și la 22 iunie 1941 când, prin începerea ostilităților în Marea Neagră, a fost trimis într-o primă misiune în largul portului.

În octombrie 1942, prin sosirea în Marea Neagră pe calea Dunării a primelor submarine ale Flotilei 30 germane, care avea să numere 6 unități, „Delfinul” și-a încheiat cariera sa operativă. Executase 8 misiuni. A fost trimis pentru reparații capitale la Galați, unde a ajuns la 24 noiembrie.

La 5 septembrie 1944, submarinul „Delfinul” a fost rechiziţionat de URSS, împreună cu celelalte submarine româneşti. Tratatul de pace încheiat la 10 septembrie 1947 la Paris interzicea României, la timpul respectiv, să mai posede submarine militare. Astfel că în 1960 toate submarinele româneşti construite în perioada interbelică au fost clasate.