Web Analytics

★★★★★

Educaţia spartană

Rădăcinile Spartei sunt adânci, alimentate de invazia dorienilor din sec. 12-11 e.A, ultimul val de indo-europeni care a invadat Grecia. Rude apropiate ale populaţiilor greceşti care se stabiliseră pe aceleaşi pământuri şi în insulele egeene în mileniul al 2-lea e.A, ionienii, aheii, şi eolii, dorienii au început să coboare lent dinspre Dunăre în jurul anului 1200 e.A. Din întreaga Grecie numai Atica şi Arcadia au scăpat de valul dorian, val care a bulversat lumea egeeană şi a distrus civilizaţia miceniană. Sparta, insulă statală a dorienilor cuceritori, a luat naştere abia în sec. al 9-lea e.A, prin unificarea a patru aşezări rurale, capitală a unui stat care stăpânea întreg sud-estul peninsulei Pelopones, ţinut cunoscut drept Lacedemonia sau Laconia. Foarte curând spartanii au luat în stăpânire şi Messenia, ţinutul mănos din sud-vestul peninsulei. Statul spartan a fost condus, încă de la începuturi, de către doi regi aliaţi. Ei aparţineau unor familii cu o autoritate ...
... ce decurgea din străfundurile istoriei gentilice doriene, cea a Argiazilor şi cea a Eurypontizilor. Cei doi guvernau concomitent, deţinînd puterea militară, religioasă şi judecătorească. Conducerea colectivă a statului aparţinea unui senat, un consiliu al bătrânilor, numit Gerousia , din care se alegea anual un colegiu al eforilor , personaje care aveau puterea de a supraveghea totul în stat, inclusiv faptele regilor. Stat al unei aristocraţii cuceritoare, care trăia din munca şi exploatarea nemiloasă a celor invinşi, Sparta s-a organizat ca o tabără militară fortificată şi a trăit una dintre cele mai singulare experienţe politico-militare ale antichităţii. Instituţiile şi legislaţia severă, atribuite lui Lycurg, un personaj cu trăsături legendare, vizau conservarea structurilor sociale printr-un imobilism osificat. Descendenţii cuceritorilor dorieni formau casta privilegiată, stăpânirea aristocratică, dedicată exclusiv carierei militare. Legislaţia atribuită legendarului Lycurg a avut darul dec a oferi origini prestigioase unor reglementări cutumiare ale dorienilor. Potrivit acelei legislaţii ( retrai ) s-a stabilit evoluţia vieţii în societatea spartană, educaţia, drepturile şi comportamentul în viaţa publică şi privată a tuturor spartanilor din casta superioară, socotită atunci la nivelul a 9000 de indivizi. In sec. al 4-lea e.A, numărul acestora a scăzut la numai 700, datorită pierderilor mari în războaie şi în pregătiri. Educaţia, conturată atât pentru partea bărbătească, cât şi pentru cea femeiască, de către legislatorul din timpuri imemoriale, era grosier războinică, dirijată numai spre creşterea calităţilor fizice, desigur prin ignorarea celor intelectuale şi spirituale. Elitei spartane îi era interzis să se ocupe de altceva decât de viaţa militară, să folosească monede în afara bucăţelelor de fier moştenite de la strămoşi, să călătorească peste hotare, să-şi ridice case arătoase, să facă exces de vorbe – de unde a provenit şi termenul de “ laconic ” -, sau să se îmbrace cu eleganţă. Viaţa publică şi privată a tuturor indivizilor era spionată şi supravegheată dezonorant, ca şi vizitele scurte ale străinilor. Oricare bărbat aparţinea statului de la naştere până la vârsta de 60 de ani. Fiecare băieţel nou născut trebuia prezentat consiliului bătrânilor . Dacă se prezenta bine constituit, era redat părinţilor, dar dacă vreun defect fizic l-ar fi făcut inapt pentru a deveni un bun soldat, era sortit morţii şi aruncat într-o prăpastie de la poalele muntelui Tayget. In prima zi, copilul era îmbăiat în vin pentru a fi purificat şi pentru a i se transmite, simbolic, vigoarea necesară unui bun războinic. Severitatea doicilor din Laconia, cel mai adesea provenite din clasa cea mai de jos, cea a hiloţilor , era celebră. Copilaşii erau ţinuţi în obscuritate şi erau împiedicaţi să plângă. Orice manifestare de tandreţe era pedepsită, cerându-se o supunere oarbă. Când împlinea şapte ani, micul spartan era luat de lângă familie şi instalat la cazarmă, împreună cu alţi copiide aceeaşi vârstă. Revenea acasă la intervale regulate pentru ca mama să vegheze asupra stării lui de sănătate şi asupra veşmintelor sărăcăcioase. La acea vârstă fragedă, copilul începea un program de dresaj în comun, numit agoge . Incă de la început intra sub tutela unui educator, numit paidomene , secondat de monitori adolescenţi. Pe măsură ce creştea, copilul intra în clase cu reglementări din ce în ce mai severe. Era supus, în colectiv, la antrenamente fizice gradate, cu scopul de a accede fără piedici la exerciţiile brutale care urmau a-i fi impuse după împlinirea a 16 ani. Viaţa băiatului era astfel ordonată încât să i se imprime un comportamemt de supunere totală. La treisprezece ani era tuns scurt. Lipsit de orice lenjerie de corp, tânărul nu avea drept îmbrăcăminte decât o tunică scurtă pentru toate activităţile. Dormea pe un pat din stuf recoltat cu mâna de pe malurile râului Eurotas, iar iarna se acoperea cu o învelitoare din ciulini presaţi. Pentru cea mai mică greşală, copilul era pedepsit sever, bătut, sau privat de hrană. In acest fel era obligat să-şi caute singur ceva comestibil pentru subzistenţă. Pe această cale se aplica un principiu straniu de educaţie, menit să împingă pe copii spre furt, considerându-se că astfel le va creşte şiretenia şi cutezanţa. Când erau prinşi, erau bătuţi de către propietarii furioşi şi apoi de către şefii lor. Scopul era să le crească atenţia pentru alte ocazii. Nu încape îndoială că dresaţi într-o astfel de mentalitate, mai târziu, cînd deveneau soldaţi, aveau capacitatea de a surprinde pe adversari şi de a jefui după toate regulile artei. După împlinirea a treisprezece ani, micul spartan era încredinţat unui eiren , tânăr ceva mai mare ca el. Acela avea sarcina de a-l supraveghea strict şi de a-i dărui susţinerea morală şi fizică de care avea nevoie în inevitabilele momente de descurajare, inerente într-un regim de antrenament extrem de dur. Acel înger păzitor era numit amant, fără ca acestui cuvânt să i se atribuie înţelesurile din epoca modernă. Dar nici nu era exclus pericolul ca sentimentele reciproce să alunece pe calea unei senzualităţi, atâta timp cât paiderastia , de origine doriană, se practica fără pudoare în Grecia antică. La şaisprezece ani, elevul-soldat devenea, la rândul lui un eiren , apoi se ridica la nivelul de solicitant , la optsprezece ani şi era vărsat în armată. Pentru început primea atribuţii de ordonanţă şi putea observa de la distanţă câmpurile de bătaie, unde se traduceau în practică teoriile războinice care îi fuseseră inoculate. La nouăsprezece ani tânărul devenea combatant, dar nu în prima linie. De la 20 de ani se încadra în efectivele de bază ale armatei, iar de la 30 de ani putea participa la adunarea poporului, numită apela . Până să ajungă războinic, tânărul spartan trebuia să se confrunte cu multe alte pericole traumatizante, în confruntări sălbatice pe timp de pace. Pe lângă concursuri atletice şi pugilat, se practicau jocuri colective, de echipă, jocuri în care orice lovitură era permisă pentru a intra, spre exemplu, în posesia unei mingii de piele. Tineri participau anual şi la o luptă armată sălbatică, organizată pe o insulă din mijlocul râului Eurotas, ocazie în care nimic nu era interzis în atacarea adversarilor din echipa opozantă. Tot anual, în faţa altarului zeiţei Artemis-Orthia, tinerii erau biciuiţi cu sălbăticie de hopliţi (infanterie grea), pe timp ce încercau a lua de pe altar unele jertfe aşezate acolo. Pe altar şiroia sângele celor ce se avântau. Mulţi nu supravieţuiau acelui supliciu şi nici altor accidente sportive, mărind pierderile din elita războinică. Gimnastica şi mişcările colective pe stadion ocupau un loc important în formarea adolescenţilor ca viitori componenţi ai falangelor de luptă. Incă din acea perioadă de exerciţii tinerii erau învăţaţi că aveau obligaţia să avanseze în orice condiţii ale unei bătălii, călcând cu indiferenţă peste răniţii şi morţii proprii, şi recomplectând rândurile după o tehnică verificată. Putând mobiliza bărbaţii cu vârsta între 18 şi 60 de ani, statul spartan dispunea de patruzeci şi trei de contingente. In perioadele de pace, sau în cazul unui război în afara hotarelor, cei tineri şi cei mai bătrâni constituiau rezerva disponibilă, rămânând efectiv combatanţi numai războinicii de la 20 la 50 de ani, respectiv circa treizeci de contingente, considerate drept cele mai valoroase şi experimentate. In concepţia de luptă a spartanilor nu exista decât victoria sau moartea. De aceea când plecau la război mamele şi soţiile le urau soldaţilor : “ Sub scut, sau pe scut ”. Aceasta însemna că nu le era permis să se întoarcă sănătoşi şi îngrânţi, ci numai victorioşi, sub scut , sau morţi, pe scut . Se spune că după răsunătoarea înfrângere de la Leuctra (371 e.A), în faţa tebanilor conduşi de Epaminonda, cei întorşi s-au acoperit de ruşine. Femeile celor morţi priveau cu mândrie, fiindcă fii sau soţii lor îşi făcuseră datoria, iar femeile celor ce reveniseră priveau în jos, cu ruşine. Formaţia de luptă centrală a armatei spartane era falanga , formaţie compactă, monolitică. Hopliţii (infanterie grea) avansau în rânduri strânse, umăr la umăr. Erau soldaţi cu o talie şi o forţă excepţională. Falanga avea la început o profunzime de patru sau şase rânduri, iar, mai târziu, de opt rânduri. Toţi luptătorii erau înzestraţi cu armament greu de până la 35 de kilograme. Purtau o tunică roşie şi o manta grosieră din aba. Erau înarmaţi cu o spadă scurtă cu care răspundeau sălbatic şi rapid tuturor ameninţărilor. Acea spadă era menită să le impună o luptă de aproape cu inamicul din faţă. Purtau la centură un pumnal curbat, iar în faţă un scut placat cu bronz, greu şi curbat. Scutul era suspendat de gât, iar mâna stângă strângea un mâner interior. Mai târziu hopliţii spartani au primit în dotare şi o lance, aceasta fiind arma luptei de la distanţă. Pentru eliberarea mâinilor, s-a eliminat şi mânerul de la scut, acela rămânând prins numai de gâtul războinicului. Pe partea exterioară a scuturilor era gravată litera grecească lambda , litera cu care începea cuvântul Lacedemonia. Herodot scria în Iliada : “ După cum un om alătură pietrele compacte ale unei case înalte, tot aşa se împreuna zidul de căşti şi de scuturi bombate. Pavăză lângă pavăză, cască lângă cască, om lângă om. Penele crestelor strălucitoare se atingeau şi se agitau, atât de aproape era omul lângă om.”
articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam