Web Analytics

★★★★★

Constantin Pârvulescu - video

A fost de profesie ajustor mecanic, lucrând la Atelierele CFR Tighina din Bucureşti. Prin împrejurări nelămurite până acum, a ajuns în Ucraina, unde a lucrat doi ani ca mecanic de moară într-un sat. În perioada războiului civil din Rusia a intrat voluntar într-o anume Armată sovietică Poltava (1919-1921). În 1921 a devenit membru al partidului Comunist din România.

A fost preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie. Între 1921-1926 este la Moscova, unde absolvă o şcoală superioară de partid. Între 1926-1929 este încadrat ca mecanic la Uzina de Motoare şi Aviaţie Moscova. După 12 ani de absenţă, a revenit ca prim-secretar al Regionalei Basarabia-Chişinău (1929-1931), apoi membru al conducerii PCdR. În 1934, a fost condamnat la 10 ani închisoare, în contumacie, pentru implicarea în organizarea "sindicatelor roşii", şi a fost arestat un an mai târziu la Praga. A fost condamnat iarăşi în 1937 la şapte ani închisoare corecţională - sentinţă comutată în trei ...
... ani închisoare; dar fişele sale de cadre îi menţionează deja efectuarea unei pedepse în Penitenciarul Jilava (între 1936-1939).

După ieşirea din închisoare, a fost ales (numit) prim-secretar al regionalelor de partid din Prahova şi Dobrogea, iar din 1941 devine membru al Secretariatului PCdR condus de Ştefan Foriş. Când s-a certat cu acesta, a fost scos din funcţie şi pus "să-şi facă autocritica" (1943). La vremea aceea, Foriş se plângea de "nivelul politic scăzut" al lui Pârvulescu.

A făcut parte din ,,conducerea operativă’’, alături de Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ, Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu. Văduv din 1942, Pârvulescu avea o relaţie amoroasă cu Ana Toma - soţia lui Sorin Toma (viitorul redactor-şef al ziarului Scînteia, aflat în anii războiului în URSS). Ana Toma va fi martor al acuzării în "Procesul Pătrăşcanu", învinuindu-i de trădare pe membrii Secretariatului condus de Ştefan Foriş şi cu "dovada" propriei sale neglijenţe.

Iar Constantin Pârvulescu, preşedinte al Comisiei de Control al partidului, va certifica vini imaginare, plătite cu viaţa de ilegaliştii Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca, Koffler şi Calmanovici. La 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraş a înlocuit secretarul P.C.d.R. Ştefan Foriş cu tripletul format din el însuşi, Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ. A fost trimis în U.R.S.S. pentru organizarea Diviziei ,,Horea, Cloşca şi Crişan’’ (noiembrie 1944 – mai 1945). Dar, cum relatează Alexandru Bârlădeanu, organizarea Diviziei era de fapt un examen, o socoteală "...despre ceea ce ştia: ce-au făcut comuniştii români în vremea războiului."

A devenit membru al C.C. al P.M.R. (21 oct. 1945 – 25 iun. 1960), iar din 1952 a fost ales şi în Biroul Politic. A fost preşedinte al Marii Adunări Naţionale prima oară între decembrie 1948 - iulie 1949, şi a doua oară între ianuarie 1953 - 20 martie 1961 (dar nu şi al Prezidiului, funcţie deţinută atunci de Ion Gheorghe Maurer. În calitatea de preşedinte al Comisiei de Control a partidului, a respins în 1950 cererea Elenei Ceauşescu (fostă Lenuţa Petrescu) de a i se acorda vechime de ilegalistă din 1939.

În cazul ei, Pârvulescu a dispus să fie recunoscută ca data intrării în partid abia 23 august 1944. La Congresul al III-lea a PCR din 1960, nu a mai fost ales în Politburo, dar şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Comisiei de Control, care şi-a schimbat numele în Comisia Centrală de Revizie, funcţie pe care a deţinut-o până în 1961. În mai 1961 a fost decorat cu medalia "A 40-a aniversare de la înfiinţarea Partidului Comunist din România". Ulterior în acelaşi an, a fost acuzat de ,,deviaţionism ideologic spre dreapta’’, de complicitate cu Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu (care vroiau să-l destituie pe Gheorghe Gheorghiu-Dej), fiind înlăturat din toate funcţiile deţinute.

De acum, intră într-un con de umbră, viitorul său politic fiind aşadar compromis. A fost reprimit în partid în 1974, şi - asemănător altor vechi ilegalişti sau conducători de frunte ai partidului - a fost păstrat ca un element de decor pe lângă Ceauşescu. În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunţându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea celor ale partidului şi ţării. De asemenea, a acuzat congresul că neglijează problemele reale ale ţării, fiind preocupat de glorificarea lui Ceauşescu.

Acest atac fără precedent venea de la o persoană care nu putea fi acuzată de sentimente pro-sovietice, Pîrvulescu fiind un apărător fervent al autonomiei PCR. De asemenea, la vârsta de 84 de ani, nu putea fi acuzat de ambiţii personale aşa că remarcile sale au fost considerate de presa occidentală ca o dovadă a nemulţumirii din rândurile partidului. Replici la discursul lui Pârvulescu au fost date de Ion Popescu-Puţuri, George Macovescu, apoi chiar de Nicolae Ceauşescu.

Acesta din urmă l-a făcut trădător pe criticul său. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcţia sa de delegat la Congres, şi a fost pus sub supraveghere strictă şi arest la domiciliu. La 16 decembrie 1980 a fost exclus din partid în aprobarea unanimă a membrilor CPEx. A fost criticat dur mai ales de Nicolae Ceuşescu şi de Gogu Rădulescu. În martie 1989 a fost unul dintre semnatarii scrisorii celor şase, alături de Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi Silviu Brucan. A murit, fără urmaşi, în 1992, la 97 de ani.

 Parvulescu il contesta pe Ceausescu
Relatarea uni fost ofiţer de Securitate "Conform instructajului, ne-am ocupat locul în dispozitivul de protecţie şi pază de la Sala Palatului Republicii Socialiste România pe la orele 08.00. Deja parte din delegaţii la congres veniseră. Locul meu în dispozitivul de securitate era pe rândul întâi, chiar pe primul scaun, socotind de la culoarul de trecere din mijloc. Au început luările de cuvânt ale delegaţilor din întreaga ţară. Preşedintele de şedinţă (nu-mi mai amintesc numele acestuia), invita la microfon cu formula: ,,Dau cuvântul tovarăşului…’’

Invariabil, cu toţii propuneau în funcţie pe Nicolae Ceauşescu. După tipicul cunoscut, la sfârşitul discursului, sala aplauda, ovaţiona, iar eu, bineînţeles, pentru a mă integra adunării, făceam acelaşi lucru. La un moment dat, spre sfârşitul luărilor de cuvânt, cineva s-a ridicat spunând: ,,Tovarăşi, vreau să iau şi eu cuvântul !’’ prin natura îndatoririlor de serviciu cunoşteam pe toţi demnitarii şi mi-am dat imediat seama că era Constantin Pârvulescu, care îmi amintesc că era aşezat pe rândul al doilea din prezidiu, undeva în lateral-stânga faţă de Ceauşescu. După un moment de suspans, conducătorul şedinţei a spus vizibil încurcat ,,Nu se poate, nu v-aţi înscris la cuvânt…’’

În sală era deja rumoare, şuşoteli, vociferări... Cei din prezidiu se întorseseră spre Pârvulescu, unii se priveau contrariaţi. Pârvulescu era deja în picioare, cu intenţia vădită de a-şi părăsi locul pentru a merge la tribună şi a spus liber, fără microfon, dar hotărât, tare: ,,Tovarăşi, dar de ce să nu mai propunem şi altă persoană ca Secretar General ?’’ A făcut câţiva paşi, dar a fost blocat, pur şi simplu se buluciseră acolo, astfel încât nu a putut coborî la microfonul de la tribună.

Unii dintre delegaţi s-au ridicat de pe scaune, gesticulau. Nu pot reda ce se striga în sală, dar, în general, agitaţia era în primele rânduri, la delegaţii din Bucureşti, care dezaprobau... Nu puţini însă înlemniseră, ca şi mine, dealtfel. Au urmat câteva zeci de secunde de suspans. Conducătorul şedinţei a rostit la microfon: ,,Dau cuvântul tovarăşului..’’, după care, realizând că nu mai ştie cine urmează, a spus cu voce ezitantă: ,,Tovarăşi, luăm o pauză!’’

Trebuia să iau o decizie. Instinctiv am privit spre şeful meu, colonelul Gheorghe Piroiu, care era situat în lateral-dreapta prezidiului, în picioare, ,,mascat’’ până atunci de perdeaua de la ieşire. Cu un semn edificator din cap şi din priviri parcă mi-a indicat: ,,Să mergem la cei de acolo!’’ Cei care ocupaseră până atunci locurile din prezidiu se ridicaseră şi se îndreptau spre ieşire şi după ce am urcat treptele, am luat-o pe intervalul dintre cele două ,,sectoare’’ de scaune şi am ajuns în sala din spate. La cei peste 80 de ani, ,,moşul’’ avea cam 1,65 m înălţime. Era gârbovit, debusolat, căuta ieşirea, dar era evident că nu ştia unde este.

 Am trecut oarecum în faţa lui. Poate şi datorită staturii mele înalte, tinereţii, cred că şi-a dat seama că nu sunt delegat la congres, ori chiar mă ştia de ofiţer de securitate. N-am aflat niciodată. În hol unii deja se grupaseră în jurul Ceauşeştilor: Emil Bobu, Manea Mănescu….. Elena Ceauşescu era cea mai pornită, agitată. Aproape că m-am atins cu hainele de grupul lor, făcându-mi loc.

Atât am apucat să aud: ,,Uite, Nicule, ai zis să-l ţinem lângă noi şi uite ce face!’’ Pârvulescu şovăia. Nu a încercat să se apropie de cineva. Era descumpănit, probabil pentru că nimeni nu încerca să i se adreseze. Mi-am dat seama că dorea să iasă.

 Am coborât scările. Cunoşteam bine topografia Sălii Palatului şi am realizat că cea mai apropiată ieşire este spre str. Ion Câmpineanu. Trăgeam cu coada ochiului în spate. Pârvulescu mergea destul de încet, abătut. Căutând să-mi deschid drum, pe câţiva chiar i-am împins. Am observat că unii il recunoşteau şi se holbau fără reţinere, alţii habar nu aveau că tocmai el provocase discuţiile de pe holuri unde deja se formaseră ,,bisericuţe’’.

În cele din urmă, pe un drum care parcă nu se mai sfârşea, am ajuns pe treptele de la intrare. Aveam bineînţeles arma asupra mea şi col. Piroiu mi-a ordonat să merg să aduc maşina noastră de serviciu, o Dacie pe care o parcasem spre biserica Creţulescu. Şeful meu a urcat la volan, iar Constantin Pârvulescu în dreapta.
 
Au demarat spre locuinţa ,,răsculatului’’, situată în apropiere, pe Calea Victoriei, la nr.155. După pauză mi-am reluat locul în sală, de această dată mai în spate, întrucât un comandant a socotit că m-am expus destul şi ,,tovarăşa’’ m-a observat ieşind cu el. Categoric, nu mai puteam să stau în primul rând. Incidentul de la Congresul al XII-lea nu mi-a afectat cariera.

Decembrie 1989 m-a găsit în Turcia, însoţindu-l ca aghiotant pe primvice-prim-ministrul Gheorghe Oprea. Vizele de pe paşaportul diplomatic, deşi ar fi trebuit să constituie un alibi mai presus de orice îndoială, abia dacă m-au ajutat să mă disculp de acuzele care mi se aduceau. Fusesem doar securist! Despre col. Piroiu am aflat că s-a stins din viaţă în urmă cu câţiva ani. Nu l-am întrebat dacă şi ce a discutat pe drum cu Constantin Pârvulescu.

Ar fi fost extrem de interesant, pentru istorie. Şi astfel, şeful meu a dus cu el în mormânt o posibilă destăinuire "la cald" a celui pe care-l însoţea, atât de utilă pentru istoria noastră, fie şi pentru că curajosul moş se afla sub imperiul abia trecutului incident. Acum, după atâţia ani, consider că atitudinea lui Constantin Pârvulescu a fost una de mare curaj şi de demnitate. Ce păcat că nimeni nu i-a sărit în ajutor! Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungea la microfon, dacă acestuia i se mai raliau şi alţii din prezidiu, din sală ?

Din nefericire poziţia sa a rămas singulară. Ba mai mult, pentru ceea ce a făcut, pentru temerarul său demers, socotesc că unii comunişti l-ar fi linşat atunci. Unii erau pământii de-a binelea la faţă. Şi aşa a ieşit de pe scena istoriei o persoană care, probabil, prea târziu a încercat să ia atitudine împotriva totalitarismului."

 
articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam