Web Analytics

★★★★★

Comertul in Principatele Romane intre 1821-1848

Fenomenul specific agrar este acela ca pe masura cresterii populatiei, economia transilvana devine treptat, in partile ei aglomerate, deficitara in cereale si produse agroanimaliere si astfel se recurge la import din Tara Romaneasca si Moldova. Schimburile dintre Tara Romaneasca si Transilvania se realizeaza pe doua cai: o unda masiva comerciala prin Varciorava, Dragoslave si Campina iar al doilea canal este Brasovul. Exportul de animale vii spre Transilvania isi gaseste primul drum liber dupa razboiul incheiat cu pacea de la Adrianopol. Legat de disponibilitatile largi de export ale Tarii Romanesti, in ceea ce priveste animalele,apar si derivatele lor. In Transilvania erau trimise lana,par,coarne si piei,in buna masura,brute si erau comercializate de negustorii din Bucuresti si Craiova. Produsele alimentare care iau drumul Transilvaniei nu pot fi ierarhizate din punct de vedere al volumului, mai activ fiind exportul de peste. Dintre produsele agroalimentare mai apar mierea, tutunul, ...
... bauturile spirtoase si sare. Exportate in mod neinsemnat sunt metalele si cheresteaua.Tot in aceasta categorie mai intra si specimene de olarie sticlarie si podoabele. Cerealele sunt si ele exportate in cantitati mici spre Transilvania. Un punct de concentrare era Campulung, unde negustorii matrapazi cumparau toata cantitatea adusa de tarani, o stocau si apoi o exportau in Transilvania. Capitolul 5 al Regulamentelor Organice se ocupa în mod special de comerţ. Secţia I capitolului erau cuprinse în 9 articole, aducea o serie de precizări relative la comerţ. Autorii legiurii arîtau ca dezvoltarea agricolă este o condiţionată în primul rând de libertatea comerţului. Prevederile în acest domeniu se pot împărţi în două categorii: unele referitoare la comerţul extern iar altele la cel intern. Dezvoltarea comeţului extern influenţa în larga măsură şi dezvoltarea celui intern, contribuind în mare parte la lărgirea pieţei interne. Articolul 154 prevedea că ambarcaţiunile sub pavilionul oricarui stat cu care Poarta nu era în stare de război puteau să încarce mărfuri în toate porturile Dunării. O prevedere deosebit de importantă era cea cuprinsă în articolul 156. Conform acesteia orice produs al pământului putea face obiectul unui schimb între producător şi cumpărător pe baza unei tocmeli;cumpărătorul putând să dispună de liber de marfa cumpărată. O altă măsură, care ducea la lărgirea pieţei interne era cuprisă în articolul 159 conform căruia schimbul între locuitorii Moldovei si Ţării Româmesti era declarat liber şi nesupus la nici o vamă. În schimb era interzisă trecerea mărfurilor care vătămau comerţul celor două principate. În această categorie intrau cirezile ce ar fi fost trecute cu scopul de a fi negociate pe piaţa din celălalt principat şi care ar fi putut face concurenţă vitelor locale. Tot în această categorie de mărfuri interzise intrau şi grânele, seul şi sarea care ar fi fost aduse dintr-un principat în altul spre a fi încărcate în unul din porturile dunărene. În vederea schimbului comercial între locuitorii de pe cele două maluri ale Dunării, autorii Regulamentelor Organice prevedeau ca pe lângă carantine să organizeze în zile fixe ale săptamânii târguri în care ţăranii pământeni să aduca produsele lor spre vânzare. Locuitorii din sudul Dunării puteau veni aici pentru a cumpăra sau vinde mărfuri, cu condiţia să respecte regulile, să fie neînarmaţi şi să plătească taxele de export. Practicarea comerţului nu reprezenta o modă, ci un mod de viaţă, care a imprimat societăţii o acută stare de efervescenţă, un dinamism care a particularizat această perioadă istorică. Ţăranii au fost antrenaţi activ în procesul de schimb: ca producători si-au vândut produsele în târguri şi oraşe, au asigurat transportul de mărfuri, şi au oferit forţa de muncă. În Principate negustorii şi meşterii au continuat să fie organizaţi în bresle. Spre deosebire de Transilvania acestea şi au pierdut caracterul închis. Un rol important în dezvoltarea comerţului l- au avut şi comunicaţiile. În locul preocupărilor întâmplătoare anterioare, noua legiuire, a instruit o adevărată politică rutieră; aceasta cu toate rezultatele modeste, a fost importantă pentru reliefarea generalităţii procesului de modernizare. Au fost construite poduri, cel peste Olt, de la Slatina, reprezintă ceam mai importantă realizare. În 1845 în Ţara Românească s-a votat legea drumurilor iar în 1847 s-a constituit o Direcţie a lucrărilor publice, în cadrul căreia activa Secţia inginerească. În intervalul 1835-1853 în ambele Principate au fost construite drumuri în lungime de 775 km. N-au lipsit nici proiectele de cale ferată cu tracţiune animală sau mecanică, iniţiate de o societate de boieri. Organizarea serviciului naţional al poştelor în Principate şi garantarea siguranţei transportului sau căutarea soluţiilor pentru facilitarea legăturilor cu Transilvania, reliefează aceeaşi tendinţă de a crea condiţii favorabile pentru circula ţia mprfurilor. Constituirea unei flote naţionale prin activitatea şantierelor de la Galaţi şi Giurgiu se înscriu pe aceleaşi linii de realizare a unor legături strânse cu piaţa internaţională. Pe lângă Poartă şi Austria, Principatele au avut relaţii comerciale importante si cu Marea Britanie. Cercurile guvernante britanice s-au concentrat şi asupra Principatelor, regiune deosebit de nevralgică a conglomeratului statal otoman, unde rivalităţile austro-ruso-turcă se manifesta în modul cel mai acut, iar imixtiunea recentă a francezilor afecta interesele economice ale politicii engleze. De aceea, ambasadorul britanic la Constantinopol, lordul Thomas Elgin, în baza capitulaţiilor încheiate cu Poarta, prin care Marea Britanie dispunea de dreptul de a înfiinţa reprezentanţe diplomatice în orice provincie a imperiului, a hotărât în februarie 1800, să acrediteze cu titlu personal un emisar al său în Ţara Românească,în persoana lui Francis Summers. Emisarul britanic în Principate urma să aibe menirea de a reglementa conflictele la care puteau da naştere tranzacţiile între negustorii locali şi cei englezi. În această perioadă comerţul englez pe Dunăre nu făcea progrese notabile din cauza prohibiţiilor arbitrare hotărâte de administraţia militară rusă de ocupaţie din Principate prin care se restrângea dreptul lor de a exporta grâne, seu şi cherestea sub pretextul acoperirii nevoilor interne; pe de altă parte autorităţile ţariste impuseseră în mod ilegal faţă de prevederile tratatului de la Adrianopol, care asigura libertatea comerţului internaţional pe Dunăre, taxe de 2-3 taleri pe orice vas care ieşea din Marea Neagră pe la Sulina şi de asemenea 800 până la 1000 de piaştri de orice convoi de ambarcaţiuni transportând cherestea ce cobora fluviul. În 1834 a luat fiinţă în Principate şi prima casă de comerţ englezească patronată de George Bell şi Andrew Lockhart Anderson, urmărind achiziţionarea produselor locale şi desfacerea mărfurilor importante din Mrea Britanie în porturile dunărene. Tot ei au încercat înfiinţarea unei bănci de credit cu capital englez la Bucureşti dar dedându-se la unele speculaţii nepermise, fără acoperirea necesară au sfârşit prin a da faliment. O altă acţiune a guvernului de la Londra menită să consolideze poziţia economică a Marii Britanii în regiunea pontico-danubiană, după închierea tratatului de comerţ şi navigaţie cu Austria, a fost şi aceea de a negocia o convenţie asemanatoare şi cu Turcia. Prin cele 8 articole ale acestui act, Marea Britanie obţinea clauza naţiunii celei mai favorizate, negustorii englezi aând libertatea să arendeze, să cumpere sau să exploateze produsele solului turcesc, brute sau finite,fără să fie îndatoraţi a cere permisiunea specială pentru aceasta, tarifele de import fixându-se la cuantumul de 3 până la 5% , cele de export de 3 până la 12%, iar tranzitul de 3% spre a compensa unele pierderi ale Turciei. Acest tratat a nemulţumit Principatele care au protestat împotriva considerării lor drept provincii turceşti, defavorizând comerţul lor extern în cazul aplicării taxelor vamale preconizate şi aducând mari prejudicii negustorimii şi porturilor Galaţi şi Brăila. Amploarea luată de comerţul inernaţional pe Dunăre n-a scăpat nici atenţia Austriei, una dintre cele mai însemnate partenere de schimb a Principatelor, după Turcia şi Rusia. La Viena luase fiinţă încă din de la 13 septembrie 1829 prima companie de navigaţie cu piroscafe pe Dunăre, din iniaţiativa armatorilor englezi John Andrews şi Joseph Pritchard, care a căpătat privilegii de funcţionare la 17 septembrie 1830, pe teritoriul austriac, iar pe 22 aprilie 1831 pe cel maghiar.
articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam