Web Analytics

★★★★★

Asasinarea lui Iulius Caesar

La 15 martie, idele lui martie conform calendarului roman, în anul 44 î.d.Cr. a avut loc un eveniment care a pecetluit istoria lumii: în plină şedinţă a Senatului roman, reunit în sala construită de Cn. Pompeius, stăpânul absolut şi, aparent, necontestat al Romei, Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti. O conjuraţie bine pusă la punct, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, Iunius Brutus şi Cassius printre alţii, l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, voia să reinstaureze forma de guvernământ monarhică.

Evenimentul a căpătat dimensiuni cosmice: scurtă vreme mai târziu a fost zărită timp de şapte zile pe cer o cometă, iar soarele, transmite Plutarh, un an întreg a strălucit mai palid, semn că zeilor nu le-a fost indiferent evenimentul. Căderea dramatică a lui Caesar a devenit un motiv artistic prezent permanent, până şi în epoca internetului, în cultura ...
... europeană. Imediat după înfăptuirea asasinatului conjuraţii au proclamat restaurarea Constituţiei republicane. Iulius Caesar anulase în fapt instituţiile şi magistraturile tradiţionale, golindu-le de conţinut: consulatul, de pildă, din cea mai importantă magistratură executivă a devenit un simplu titlu onorific: şi, pentru a da satisfacţie la cât mai mulţi din partizanii săi, Caesar a creat consuli suffecţi, adică supleanţi, al căror număr era nelimitat.

El însuşi şi-a spus dictator. Trebuie însă amintit că în Roma republicană dictatura era o magistratură extraordinară, dar constituţională. În situaţii de criză gravă Senatul alegea un dictator care era înzestrat cu puteri depline pentru rezolvarea ei; dictatura era limitată în timp: ea înceta odată cu rezolvarea crizei şi în nici un caz nu putea depăşi şase luni; pentru a salva măcar în aparenţă principiul colegialităţii, una din caractersticile fudamentale ale sistemului roman, dictatorului i-a fost asociat un “magister equitum” (comandant al cavaleriei) care, spre deosebire de magistraturile normale, era într-o poziţie inferioară dictatorului. Aşadar, Caesar, preluând dictatura, nu a încălcat Constituţia romană; gestul anticonstituţional săvârşit de el a fost că s-a declarat dictator perpetu. Imediat după ce trupul dictatorului a zăcut fără viaţă, senatorii au părăsit în panică sala de şedinţe şi s-au ascuns care pe unde a nimerit; chiar şi Marcus Antonius, credinciosul şi curajosul partizan al lui Caesar, a cedat sentimentului de frică şi a dispărut fără urme pentru o vreme.

Străzile Romei s-au golit, căci şi plebea, deşi dornică de spectacole inedite, s-a retras, neştiind ce “spectacole” aveau să urmeze pe scena romană. Strigătul conjuraţilor de revenire la sistemul pe care dictatorul Caesar îl distrusese a fost un strigăt în pustiu. În scurtă vreme ei au trebuit să se refugieze pe Capitoliu. A doua zi pe 16 martie în capitala imperiului a sosit Lepidus, comandantul cavaleriei dictatorului Caesar, cu trupe. La 17 martie a avut loc prima şedinţă a Senatului după asasinare; Cicero, un fanatic adept al Constituţiei tradiţionale, experimentat om politic, a obţinut amnistierea conjuraţilor şi a făcut un apel insistent la concordie; el n-a putut împiedica Senatul să voteze onoruri divine pentru Caesar şi interdicţia de a aduce vreo atingere actelor dictatorului.

În Roma şi-a făcut reapariţia Marcus Antonius care, datorită trupelor aduse de Lepidus, domina scena politică. Atunci când la 20 martie au avut loc funeraliile lui Caesar, situaţia conjuraţilor a devenit critică: plebea romană, abil manipulată de Marcus Antonius prin citirea testamentului dictatorului care lăsase bunuri impresionante poporului roman şi chiar şi unora dintre conjuraţi, a incendiat casele acestora. Cât de nefavorabilă era atmosfera pentru asasinii lui Caesar în zilele consecutive morţii dictatorului se vede şi dintr-o scrisoare, păstrată în corespondenţa lui Cicero, pe care Decimus Brutus, unul din complotişti, le-a trimis-o lui Iunius Brutus şi lui Cassius în ziua de 17 martie; Decimus Brutus relatează o discuţie pe care a avut-o cu unul din locotenenţii lui Caesar, Hirtius: acesta îl avertizase că populaţia capitalei şi armata erau în efervescenţă, foarte iritate de actul de la idele lui martie pe care-l socoteau criminal şi de neiertat; în consecinţă, Decimus Brutus consideră că participanţii la conjuraţie trebuie să se retragă în insula Rodos sau în alt loc îndepărtat în aşteptarea unor vremi mai bune.

La 18 aprilie acelaşi an Cicero exclamă disperat într-o scrisoare către editorul şi prietenul său Atticus: “O zei binefăcători! Tirania trăieşte, deşi tiranul a murit! Ne bucurăm de moartea tiranului, dar îi apărăm actele!” Ceva mai târziu, la 3 mai, Cicero formulază în alţi termeni aceeaşi idee “Noi împlinim toată voinţa regală, deşi regele a fost ucis” şi enumeră toate abuzurile noii puteri: falsificări de hotărâri ale Senatului, scutiri de datorii, acordarea de imunităţi în chip arbitrar, acordarea de avantaje materiale. În fapt atentatul de la idele lui martie eşuase. Ce a determinat eşecul conjuraţilor? De ce nu au reuşit Iunius Brutus şi complicii săi să restaureze vechea formă de guvernământ, în ciuda suprimării celui care a reuşit o radicală schimbare a sistemului politic roman?

Eroarea fundamentală săvârşită de complotişti a fost că ei nu s-au concentrat decât asupra modalităţii prin care urma să fie eliminat fizic Iulius Caesar, socotind că, automat după aceea, sistemul tradiţional îşi va reintra în drepturi. Nu şi-au dat seama că Caesar pusese la punct o structură prin intermediul căreia el exercita actul de guvernare. Caesar a fost asasinat, dar structura a rămas intactă. Conjuraţii n-au pregătit o structură de putere care să contrabalanseze, dacă nu să înlocuiască, sistemul instaurat de Caesar. A crede că lucrurile decurg de la sine este o iluzie periculoasă. Talentul oratoric al lui Cicero nu era suficient pentru distrugerea sistemului pus la punct de dictator.

Surpriza trebuie să fi fost mare pentru asasini când au realizat că senatorii, adică acea categorie care teoretic avea tot interesul să se alăture imediat lui Brutus şi Cassius, n-au luat nici o iniţiativă - mulţi erau partizanii dictatorului; plebea romană era amorfă, dar a devenit violentă, când a aflat prevederile testamentului dictatorului. În acest haos exista o structură care în circumstanţele date reprezenta elementul decisiv, şi anume armata pe care adjunctul lui Caesar, Lepidus, a deplasat-o imediat în capitală. Nu erorile tactice au determinat eşecul conjuraţilor, ci faptul că nu au pregătit o structură care să preia şi să-şi asume guvernarea. Cum adversarii lor aveau la dispoziţie o asemenea structură, asasinarea lui Caesar a fost din multe puncte de vedere un gest inutil.
articole asemanatoare
Comentarii
Acest articol nu are niciun comentariu
adauga comentariu
bifeaza casuta antispam